Un om bun
“– Eu ştiam varianta cu pescarul, spun. Se pare că un pescar a găsit mormîntul sfîntului, urmărind strălucirea unei stele căzătoare. Şi ei bine, tot drumul ăsta pe care l-a făcut el urmărind steaua cu pricina e Camino pe care mergem noi acum.
– Da, zice Gerard, e şi asta o variantă, dar nu tocmai cea corectă.
– De unde putem şti care e cea corectă, dacă e o legendă?
– Dar ce importanţă are care e adevărul dintr-o legendă?
– Tocmai ca aceasta să nu mai fie doar o simplă legendă…
– Ai nevoie de fapte ca să crezi?
– Da, spun cu convingere.
El zîmbeşte pe sub mustaţă. Nu-i văd zîmbetul, îi văd privirea. Seamănă zîmbetul ăsta ascuns, pe care-l simt blajin, cu cel al lui Mario atunci cînd i-am spus că drumul acesta nu are cum să schimbe scepticismul meu.
Toţi cred vorbele tuturor. Ăsta e alt fapt. Nu mai spun nimic. Dar discuţia devine obositoare pentru că în acelaşi timp şi mărşăluim. Propun un popas.
Ne aşezăm chiar acolo, în praful drumului îngust, barînd aproape calea celorlalţi pelerini. Ne întindem izoprenele şi Alin începe să scoată din rucsac fasolea, năutul, brînza topită, pîinea, alunele, biscuiţii etc. Gerard înlemneşte şi nu se poate abţine:
– Mergeţi cu atîta mîncare după voi?
Eu izbucnesc în rîs. E de-a dreptul uluit.
– Ce-a zis? întreabă Alin.
– A zis că-i e foame.
– Păi, nu-i nimic, că uite cîtă mîncare avem la noi. Îi dăm şi lui, doar n-o să mîncăm noi şi lui nimic.
De data asta rîde şi Mayra, care e şi ea vorbitoare de franceză.
– Da, mă, nu mai rîdeţi atît.
Şi-i bagă sub nas francezului o bucată mare de pîine în care îndeasă trei bucăţi de brînză topită şi din rucsacul lui mai ies 4 ouă fierte. Aproape zbier la el:
– Pe-astea de unde le-ai mai scos, mă?
– Le-am fiert azi dimineaţă înainte să vă treziţi voi, în bucătăria pensionului. Că rămăseseră de ieri.
– Poate ne intoxicăm, curăţ eu deja coaja unui ou.
– Lasă că nu te intoxici. Şi, în plus, dacă se întîmplă asta, am leac şi pentru dezintoxicare.
Gerard se uită de la unul la altul. Trebuie să ne fi considerat foarte ciudaţi, cine ştie? Ciudăţenia era oricum ceva normal pe Camino. Nu stă prea mult pe gînduri şi începe să mănînce alături de noi, fără fasoane, ba chiar cu poftă. Genul de bărbat care-mi place.
– Ce faci în viaţa de zi cu zi? îl întreb.
– Cînt prin biserici.
Mă întreb dacă asta e meserie. Dacă se cîştigă din aşa ceva, dar nu merg mai departe cu întrebările.
– Bisericile de pe Camino? continuă însă Mayra.
– Sau catedrale, răspunde.
– Interesant.
– Ce slujbă are? ne întreabă Alin.
– Cîntă, zicem amîndouă.
– Aţi avut dreptate, e artist.
– Mda, fac eu.
– Buen Camino! strigă Alin la nişte pelerini chinezi înfăşuraţi din cap pînă în picioare cu valuri albe de pînză, ba unii şi cu mănuşi, să nu-i prindă soarele.Trec pe drum, într-un vîrtej de beţe, vorbe şi praf.
– Buen Camino, îi răspund aceştia, încercînd să nu intre cu totul în mîncarea noastră.
Oricare dintre prietenii noştri de-acasă, dacă ne-ar vedea mîncînd aşa, cu gurile pline, cu mîinile băgate pînă la cot în borcane şi conserve, folosind degetele în loc de tacîmuri, ar spune probabil c-am înnebunit.
Ah, orezurile Alinuţei pentru care ar invidia-o orice chinez cu mănuşi sau fără. Ah, restaurantele în care mîncam la prînz caşcaval pane şi ah, ficăţeii de la Hanul lui Manuc… şi ah, figurile pe care le făceam chelnerilor care ne aduceau pahare nespălate sau limonade cu zahăr, în loc de miere cum cerusem. “
(Cafe con leche, cap I Hai hui prin lume, pp 186/188, “Don Manolo”)
Si pt Ratza:
Cind ajungi in Estella, ar trebui sa fii acolo cam peste 6 zile, daca urmezi traseul pe care ti-l vor da cei din Saint Jean, cauta Albuergue Municipal de pe calle Rua, acolo il vei gasi pe don Manole. Este un refugiu gratuit, nu foarte dotat ca altele, dar vei petrece cea mai frumoasa noapte acolo. O sa vezi maretia unui om simplu, vei minca gratuit la cina, la fel nu cine stie ce, dar va fi una din cele mai bogate mese din viata ta. O sa vezi singur de ce. Sint doua refugii in Estella, dar tu cauta-l pe asta. De asemenea in caietul de oaspeti, de altfel, cred ca singurul pe care l-am semnat pe Camino, o sa vezi scrisurile noastre: al meu, al Mayrei si al lui Alin. Transmite-i salutari lui don Manolo din partea noastra. O sa-si aduca aminte daca ii spui de jurnalista din Romania, careia i-a povestit despre ciinii din Foncebadon. Sa treci pe-aici sa ne spui ce faci, o sa-ti lasam mesaje si/o sa-ti mai dam niste ponturi.)

(don Manolo, cel cu tricou albastru, si Gerard)


-
Archives
- December 2009 (10)
- November 2009 (5)
- October 2009 (11)
- September 2009 (12)
- August 2009 (9)
- July 2009 (17)
- June 2009 (13)
- May 2009 (22)
- April 2009 (12)
- March 2009 (15)
- February 2009 (10)
- January 2009 (8)
-
Categories
-
RSS
Entries RSS
Comments RSS



