Discutii…

De ieri (cu sensul de trecut):

“– Tu cunoşti oameni care încă mai au robinete cu rozetă? întreb din senin pe oricare dintre ei.
– Ce te-a apucat?
– Nimic. Sînt curioasă.
– Bunică-miu avea ditai rozeta la robinet, zice Ioghi.
– Şi eu am avut o pompă de grădină cu cel mai idiot robinet cu rozetă. Avea personalitate. Trebuia să învîrţi de rozetă pînă la refuz ca apa să aibă presiunea necesară pentru udat roşii sau trandafiri.
– Al meu dacă avea presiunea prea mare înnebunea furtunul şi ieşea din robinet încolăcindu-se ca un şarpe negru. Ţipam ca apucata şi alergam cu soră-mea după furtun.
– Le mai aveţi? Că la mine s-a dus şi grădina şi pompa din curte. A mai rămas furtunul… zic cu regret.
– Eu am rămas doar cu rozeta, spune şi Alin.
– Rozeta aia trebuie păstrată cu sfinţenie, presupun…
– Eu am găsit într-o zi, tot în grădină, o bujie. Aveam 13 ani, îşi aminteşte Mayra.
Ştiam povestea cu bujia. Rîd în cafea mînzeşte.
– Ce bujie?întreabă amicul nostru.
– O bujie de Dacie, completez. Dar spune mai departe că e povestea ta.
– Şi ce-ai făcut cu ea?
– Era o zi ploioasă şi mi s-a părut foarte tristă, cum stătea ea aşa în noroi. Şi pentru că eram un copil singuratec am luat-o şi am început să mă joc cu ea. Îi spuneam tot felul de basme. Dormeam cu ea în palmă, o spălam, o îngrijeam. I-am pus şi un nume.
– Ce nume? e nerăbdător Alin.
– Alain Delon, nu mă pot abţine.
Mayra tocmai terminase de ronţăit cotorul mărului şi-l aruncă direct într-un coş de gunoi, nimerindu-l de la o distanţă de 30 m.
– Ce vrei, era cel mai frumos bărbat care apărea în filme la vremea aceea.
– De acord, susţin. Şi eu dacă mă împrieteneam cu o bujie tot Alain Delon i-aş fi pus numele.
– În loc să te joci şi tu cu păpuşi ca orice fetiţă…
– Le jumuleam.
– Eu le decapitam, după ce le scoteam ochii.
– Sper s-ajung întreg la Santiago…
– Speră!
Mi-amintesc după-amiaza cînd m-am mutat cu ea. Şi cînd am început să răstorn sacii cu haine şi cărţi. Şi cînd m-am aşezat pe pat. Şi cînd am simţit sub fund bujia şi cît de derutată am fost, că ştiam sigur că nu din sacii mei căzuse. Şi că chiar am vrut s-o arunc. Şi că poate chiar o făceam dacă nu zbiera la mine ca turbata:
– Las-o în pace! E bujia mea.
Şi cînd am scăpat-o din mîini ca arsă. Şi cum mi-a explicat ea rîzînd că e prietenul imaginar cu care încă mai vorbeşte.
– Şi ce-i spui?
– Diverse.
O aruncase între timp. Avea totuşi 33 de ani. O prietenie rară, am putea spune.
– Tu mai ai rozeta? îl întreb pe Alin.
– Bineînţeles.

Adevărul este că mai bine să te împrieteneşti cu bujii şi cu rozete decît să-ţi pierzi timpul cu unii oameni.

– Dar de ce ai întrebat de pompele alea?
– Am cunoscut odată pe cineva, un tip înstărit, să zicem, de care m-am îndrăgostit la vremea respectivă, să zicem, şi am avut o discuţie despre robinete. Era convins că nu mai există oameni care să aibă pompe în curtea casei şi că pompele alea, oricum ar fi, imposibil să aibă rozete. Zicea că totul funcţionează acum pe clape.
– Ai lasă-mă… Şi pe ce lume trăia ăsta?
– Asta l-am întrebat şi eu. “Băi, tu pe ce lume trăieşti? Încă mai există mori de vînt şi cumpene la fîntînă, cum să nu existe robinete cu rozetă?” “Înseamnă că ăia sînt prea săraci ca să mai conteze”, zice el. “Ete căcat”, izbucnesc – şi-aici individul s-a încruntat, că el mă credea educată. La unii, educaţia se rezumă aşa, doar la cîteva cuvinte frumoase, merg pe ideea că vorba dulce mult aduce, nu contează cîte inepţii se ascund în spatele mierii cuvintelor, plus că era cu opt ani mai mare, şi, natural, mult mai învăţat, mai deştept şi avea şi mai multă experienţă de viaţă.
– Da, dar nu ştia că există încă robinete cu rozete, sau dacă existau, oamenii ăia care aveau dileme mai mari decît ce culoare are rozeta mea, erau cîh, iar ailalţi care aveau robinete cu clapă erau mama mia.
– Ce sisteme de raportare putea să aibă, nu? Din astfel de logici absurde s-a născut hitlerismul.
– Ce să mai…
– Şi?
– Şi ce?! Nimic. Asta a fost povestea.
– Ce s-a întîmplat cu el? Lasă-mă să ghicesc. S-a însurat cu una care aprecia clapele, desigur.
– Nu e vorba despre clape sau rozete aici. Mi se rupe în ce fel curge apa, pot s-o beau şi din palme la o adică, şi pot să-mi bag şi capul sub robinet, la o altă adică. Cînd ţi-e sete n-are importanţă dacă apa curge din stînci, în izvoare repezi sau mai line, sau de sub o afurisită de clapă. Oamenii numesc clapa asta civilizaţie.
– Probabil de-aici şi vorba “i-a tras clapa”.
Scurt şi cuprinzător. Ioghinul mă amuza din ce în ce mai tare.
– Hai să mergem, zice el.
– Aş mai cere un café con leche. E incredibil de bună şi cine ştie dacă mai găsesc pe drum aşa nebunie de cafea.
– Bine, hai că iau şi eu una, dacă zici că-i aşa de bună.
– Eu rămîn la apă, că-i rece.
– Iar eu, dacă găsesc vreo clapetă de robinet prin pădurile astea, jur că mi-o fac amuletă, să am şi eu un prieten imaginar. Ce, numai voi?
– Şi cum îi pui numele?
– O s-o numesc Espinal, în cinstea satului în care am băut cea mai bună cafea din viaţa mea.

Din fericire, n-am găsit nici o clapă. Şi tot din fericire café con leche avea aceeaşi reţetă în întreaga Spanie.”

(Cafe con leche, cap I Hai hui prin lume, pp 109-110, “Miere de albine, bujii şi rozete”)

PS: Primul capitol s-a lungit incredibil de mult, aşa că numerotarea dinainte nu mai e valabila.
PS1: Discutie de azi:
Mayra: – Tu mai ai senzatia ca a fost real? Nu ti se pare acum totul ca si cind ar fi o poveste a ta, pe care o scrii, dar care e doar o poveste? Citesc, mi se pare totul din alt film si ma apuca niste nostalgii pe care incerc sa le reprim.
Raspuns: – De fapt, toate vietile oamenilor sint doar niste povesti, mai bune sau mai proaste, numai ca majoritatea nu mai apuca sa fie spuse.
PS2: Amicul meu Ratza din Medgidia, unul dintre cei cu care bateam cind si cind maidanul, se pune si el pe drumul acesta, incepind de saptamina viitoare, marti, 23 iunie. I-am imprumutat rucsacul si pelerina mea de ploaie, asta din urma n-am folosit-o niciodata. Sper sa-i poarte noroc. Intrucit pina saptamina viitoare nu mai trec pe aici, ii urez Buen Camino! In rest, singurul lucru pe care trebuie sa-l tii minte, amice, e doar ca tre` sa mergi ca boul inainte…