Prietenii…

“La modul cel mai sincer, ţineam la prietenul meu. Era un fel de Huckleberry Finn pentru mine, era Peter Pan şi Tom Sawyer şi unchiul Tom, toţi într-o singură persoană. Puteam să ne jucăm toată viaţa şi singura noastră religie să fie rîsul. Era şi ăsta un reper de raportare la cineva. Tot ce-am învăţat din această extraordinară, aproape de legendă prietenie, a fost că nu trebuie să desconsider niciodată pizma care roade caracterul şi toată şandramaua s-a dus dracului. Apoi rîsul a dispărut fiindcă oricum nu avea baze reale şi prea era doar legendar. Pe cînd eu doream să ştiu că ceea ce pipăisem cu buricele degetelor fusese real. Că din toate lucrurile mincinoase din viaţa mea, din toate trădările îngropate, din toate cadavrele uitate, deja putrezite, numai acest lucru fusese real. Că din toate amneziile mele voite, această întîmplare nu va cădea brutal în uitare. Dar nu simţeam decît că voi pleca mai departe, părăsind şi construcţia asta. Mi se ceruse de prea multe ori asta ca să mai cred că era doar o simplă glumă sau doar o prelungire a jocului. Ştiam ce urmează. Dacă plecam, întrebările îşi găseau în ele însele răspunsuri. Iar singura certitudine pe care o aveam la ora aia era că din nici o călătorie îndelungată nu te mai întorci la fel.

Nu cred că aş fi aflat pe drumul ăsta care era rolul Lilithului în casa XII, asta mă lăsa indiferentă, dar privind podeaua, ca şi cum aş fi putut găsi acolo un răspuns, am văzut doar lemnul. Rece şi tăcut ca un alt mormînt proaspăt. Sau ca o nouă promisiune. “

(Cafe con leche, cap I Hai hui prin lume, p. 46, “Ultimele zile in capitala”)