UNTAR

Adica Uniunea traducatorilor romani.

Mai mult de 65% dintre traducatorii romani nu sint inscrisi in nici o asociatie profesionala. Spiritul de turma functioneaza la ei doar cind iau tepe, atunci incepe circul, apar si vaicarelile, lacrimi si singe, par smuls de pe piept, dar rar se apuca unu de pasul principal care se numeste recuperare de drepturi.

Sint curioasa cit la % dintre traducatorii literari sint autorizati de-a dreptul, cit la % inca mai lucreaza fara contracte sau pe baza unor contracte abuzive. Sigur ca treaba mea e sa-mi vad de TREABA mea, ceea ce si fac, la o adica, dar cind mai intru pe bloguri si vad atita vaicareala, furie si sictir, nici durerea de cap nu ma mai ia. Cind incepusem sa scriu ceva ani in urma despre neregulile din edituri sau de nesimtirea din tara, multi m-au facut nebuna. Acu se pare ca le-a ajuns si altora cutitul la beregata. Huidu acuza pe blogul lui una alta, ceea ce au facut deja altii cu luni in urma, dar mie-mi pare ca vocea lui e cea a unui infrint. Numai daca si-ar mai schimba Esca freza de gradinita, ceva s-ar intimpla cu adevarat prin mass media. Adica… celelalte prezentatoare de la alte posturi ar fi de-a dreptul derutate.

Sa le lasam totusi pe astea sa-si citeasca ineptiile de pe prompter cu zimbetul larg pe buze.

Am dat linkul de mai sus pentru cei interesati sa se adune intr-o organizatie. Si tot de pe forumul clubului traducatorilor: “bancile au inceput sa ceara dovada ca traducatorii autorizati fac parte dintr-o uniune profesionala pentru a li se putea deschide cont de activitate independenta la banca”.

Ca daca tot n-aveti bani, macar sa va puteti face un credit pentru procese juridice, hehehehe…

A trecut un an

“Ce iarnă, dom’ne, ce iarnă aspră era… cît să fi trecut de-atunci? S-au întîmplat atît de multe şi au fost atîtea răsturnări de situaţie că parcă am trăit în alt film. Unul la care am adormit şi am ratat happy-end-ul.

(…)

Iar mă plictiseşte aiurita asta cu întrebările ei de căcat. Mă întreabă dacă am făcut ceea ce fac de fiecare dată mai bine decît ea, pe tonul ăsta imbecil, de iubită arogantă pe cale să devină, în sfîrşit şi slavă Domnului, nevastă plus cheile de la o colibă.
– Da, drăguţo, stai liniştită, îi zic. Altceva? Tu? Bine? Sănătoasă? Ce mai e nou pe-aici?
Îmi înghit un: ai avut orgasm azi noapte?
Mă uit la ceas. E abia 12.00. Am timp să dau o raită prin tîrg şi să beau un suc rece cu cine am chef.
– Sînt obosită. Zilele astea n-am avut timp de nimic.
Mititica de ea.
– Ei, las’ că te linişteşti tu… (…) o încurajez.
– Mă liniştesc pe naiba, urmează altele…
– Şi tot aşa, dintr-una într-alta, trece viaţa…

Acum e doar o altă risipire, poate prima mare risipire a ei. Mai avea şi asta mult pînă să se trezească.
Cît despre mine, rinocerizare.
Rictus. Rid.

Băi, cît pot să mă distreze acum toate astea… “

(Cafe con leche, Cap I Hai hui prin lume, pp 31-32, “Un tîrg de carte”)