Locul unde mi-au murit gindurile…

“Toată experienţa asta cu hai să fiu pelerină se terminase. Eram din nou o simplă călătoare. Mi-am micşorat băţul şi l-am legat de rucsac, nu mai aveam nevoie de el.

(…)

Puteam să-mi mai prelungesc şederea acolo, în apartamentul acela, pînă cînd se scurgeau celelalte zile pînă la întoarcerea în ţară. Era linişte acolo, aveam nevoie de tăcerea dintre pereţii lui. De melanjul tuturor obiectelor, înfăşurate în miros de mare şi alge. Într-un fotoliu sau altul, într-o lumină sau alta aş fi fost lăsată în pace, nu dădeam socoteală nimănui. Micile întîmplări avute pe un drum plin de săgeţi galbene se dispersaseră acum datorită uimitoarei mele capacităţi de a le alunga din minte, de a mă convinge că totul fusese doar un vis pe care nu vreau să-l mai visez niciodată, dar în care fusesem fericită.

Dacă plecam, oriunde, în orice direcţie, aş fi întîlnit cu siguranţă pe altcineva care m-ar fi plictisit de moarte cu viaţa şi probleme sale, mereu aceleaşi scenarii, cu ingrediente suferinde, lacrimogene, văicăreli şuierătoare. Lumea întreagă era o rană deschisă, sau doar avea impresia că este. Ar fi trebuit să socializez la rîndul meu şi să vorbesc despre alte întîmplări, terminate sau nu, care nu mai contează, poate despre slujba la care nu vreau să mă mai întorc, despre proiectele lăsate de izbelişte, despre noua chirie la care ar fi trebuit să mă fi gîndit mai înainte eu însămi, despre cît de departe sînt încă de tot ce-am visat, sau despre faptul că niciodată visele mele nu se vor intersecta cu ale multora dintre cei pe care i-am lăsat în urmă.

(…)

Am închis balconul care mi-a adăpostit vreme de cinci zile tăcerile. Ciudat este că în toată această perioadă nu am simţit nevoia să scriu, de parcă nu mai aveam de spus nimănui nimic, nici măcar mie. Singurele zgomote pe care le-am auzit au fost cele ale valurilor lovind bărcile din port şi vacarmul pescăruşilor căutînd de mîncare în larg. Din cînd în cînd vapoarele îşi anunţau venirea sau plecarea cu un mormăit îndelung. Nimic deranjant însă.

Zile în care doar am aşteptat căderea nopţii peste toate astea, am fumat în întuneric şi am băut coniac, m-am înfăşurat în pături groase, mirosind şi ele a mare şi a alge şi a balsam de mellocoton, căţărîndu-mi picioarele pe spătarul scaunului de plastic alb şi lăsîndu-le la îndemîna brizelor uşoare. Urmăream aşa, ore în şir, ochiul luminos al farului ce sfîşia ca un laser uriaş micul meu estuar. Zile în care rănile de la picioare s-au uscat.
Nu mi-am dorit nimic. Decît să stau aşa pînă la sfîrşitul vieţii, să nu mă mai scoată nimeni din tăcerea asta. Se putea trăi şi astfel. Totul dispăruse din mintea mea. Sentimente de ură, furie sau dragoste, puseuri de silă şi panici turbulente. Cabo Finnisterre era la 16 km distanţă, dar eu mă simţeam déjà la capătul pămîntului, al cuvintelor şi al gîndurilor. Nimic nu reuşea să mă tulbure. Nimic. Parcă tot ce trăisem pînă în clipa aceea se topise din senin. Eram într-una din acele bucle preţioase ale timpului, în care pipăiam fascinată, curioasă, recunoscătoare chiar, rezistenţa mea la tăcere.
Blank total.

(…)
Dimineţile vîntul umfla perdeaua albă aducînd noi mirosuri sărate de alge. Mă foiam în aşternut, mă întindeam şi adormeam iar. (…) Visam poteci care-mi deschideau lumi fantastice, inorogi mă chemau mai adînc în memorie şi mugurii copacilor pocneau flori albe deasupra mea. In visele astea nu eram niciodată singură. Mi se alăturau oameni la fel de tăcuţi şi liberi ca mine. Ascultam în somnurile astea profunde muzici nepămîntene create din carnea durerilor mele trecute. Parcă spiritul meu în sfîrşit se regenera.

Am trăit astea cinci zile poate cît în cinci ani, fără să fac nimic altceva decît să respir în legea mea. Fractalii îşi retrăgeau spiralele din suflet şi tîmplele se potoleau, simţeam cum mă eliberez, că nu-mi mai pasă de cine ce-a zis cîndva, ce-a făcut, ce-a crezut. Cămăruţele inimii parcă nu pompau sînge, ci se umpleau cu viaţă. Dormeam şi parcă în somn mă trezeam la altceva. Ceva odihnitor.

Şi toate astea se petreceau pe o felie de pămînt unsă cu linişte.”

(Cafe con leche, cap III Dragostea pe Camino, pp. 176-177, “Lira”)