Un link

pentru cei interesati:

Federatia Internationala a Traducatorilor.

Mai multe nu mai spun ca deja ma doare gura si oricum simt ca mi-o bat de pomana.

Peñiscola

La vreo 300 km departare de Zaragoza se intimplau altele:

“>

Pare ca nu e cine stie ce. Nu statiunea asta, ci ceea ce se intimpla intr-o zi la mare (poate o sa pun mai incolo si alte poze). Adevarul e ca mi-era dor de mare.

Prada cu care am venit acasa: o sacosa de scoici, banderole de pirati, a mea cu scalpuri, a lui Vodky fara, o cirma de vapor in miniatura, cu castelul lui Benedict al XIII-lea (sau Papa Luna), o minge de baschet, carti de joc, nisip peste tot şi o pojghita de bronz. Şi un văr primar (unul dintre cei 21) recuperat din Ibizza (unde lucreaza de vreo 3 ani), cu care n-am mai vorbit/văzut/interactionat de ani de zile.

Concediu placut sau, dupa caz, spor la lucru!

Later edit:
La 3000 de km de capitala, s-a intimplat un tirg si nu i-am simtit lipsa. In schimb, mai am putin si termin cartea lui Jen “Viteza intunericului” care a ajuns la mine cu viteza luminii tocmai din Timisoara, una dintre cartile bune care circula in club. Cu celelalte nu ma grabesc deloc. Am viteza melcului. Motivatie redusa. Si caldura peste toate astea…

Alte poze:

Castelul lui Benedict XIII

Baruri si berarii

“În unele baruri era o mizerie de nedescris, cocoloaşe de pachete de ţigări goale, şerveţele murdare, mucuri, cenuşă, toate în faţa barului, urmele trecerii oamenilor pe acolo. Am aflat tîrziu că acesta este obiceiul spaniolilor. Se simt bine cînd nu se conformează scrumierelor, gazdele nu te lasă să te stresezi din pricina micilor tale gunoaie şi abia apoi am înţeles privirile ciudate pe care mi le aruncau barmanii atunci cînd le ceream o scrumieră, chiar şi cînd fumam pe terasă. Aproape că-i ofensam.

Acum, stînd aşa afară, în faţa berăriei cu rezonanţe caragialiene, aveam o senzaţie de vis în vis, probabil venită din amestecul acesta de nou şi de vechi, de linişte găsită pe coclauri şi de oboseală asumată, de îmbinare a culturii române cu cele spaniole. Nu m-aş fi mirat dacă un don Quijote ar fi descălecat de pe cal şi ar fi cerut un butoi de vin şi l-ar fi băut cu Caragiale într-un colţ întunecat, apoi amîndoi ar fi ridicat halbele şi mi-ar fi făcut cu ochiul.
Era atît de ireal totul…
Totul.
Chiar şi acum cînd le pun cap la cap am din nou aceeaşi senzaţie că pentru o lună am trăit într-o poveste cu zeci de personaje care mi-au ieşit în cale pentru că aveam nevoie de ele, aşa cum eu le-am ieşit altora în cale pentru că ei aveau nevoie de mine. Oricît aş întoarce-o pe toate feţele, oricît mi-aş dori să găsesc o logică a faptelor care s-au întîmplat, pînă la urmă acesta e purul adevăr. Şi numai cei care au mers pe drumul acesta pot înţelege cît de dureros de simplu e adevărul acesta.

De-aceea am decis că e mult mai bine să urmez firul kilometrilor şi al discuţiilor, fără să fac literatură. Poate că pînă la urmă acesta este marele reportaj al vieţii mele. Şi-atunci toate căcaturile pe care le-am înghiţit în redacţiile de dinainte, unde n-am putut să funcţionez normal, orice ar însemna normalul acesta pentru ziariştii români, încep să capete sens.”

(Cafe con leche, cap I. Hai hui prin lume, p. 218, “Porumbeii lui Alin”)

Un om bun

“– Eu ştiam varianta cu pescarul, spun. Se pare că un pescar a găsit mormîntul sfîntului, urmărind strălucirea unei stele căzătoare. Şi ei bine, tot drumul ăsta pe care l-a făcut el urmărind steaua cu pricina e Camino pe care mergem noi acum.
– Da, zice Gerard, e şi asta o variantă, dar nu tocmai cea corectă.
– De unde putem şti care e cea corectă, dacă e o legendă?
– Dar ce importanţă are care e adevărul dintr-o legendă?
– Tocmai ca aceasta să nu mai fie doar o simplă legendă…
– Ai nevoie de fapte ca să crezi?
– Da, spun cu convingere.

El zîmbeşte pe sub mustaţă. Nu-i văd zîmbetul, îi văd privirea. Seamănă zîmbetul ăsta ascuns, pe care-l simt blajin, cu cel al lui Mario atunci cînd i-am spus că drumul acesta nu are cum să schimbe scepticismul meu.

Toţi cred vorbele tuturor. Ăsta e alt fapt. Nu mai spun nimic. Dar discuţia devine obositoare pentru că în acelaşi timp şi mărşăluim. Propun un popas.

Ne aşezăm chiar acolo, în praful drumului îngust, barînd aproape calea celorlalţi pelerini. Ne întindem izoprenele şi Alin începe să scoată din rucsac fasolea, năutul, brînza topită, pîinea, alunele, biscuiţii etc. Gerard înlemneşte şi nu se poate abţine:

– Mergeţi cu atîta mîncare după voi?

Eu izbucnesc în rîs. E de-a dreptul uluit.
– Ce-a zis? întreabă Alin.
– A zis că-i e foame.
– Păi, nu-i nimic, că uite cîtă mîncare avem la noi. Îi dăm şi lui, doar n-o să mîncăm noi şi lui nimic.

De data asta rîde şi Mayra, care e şi ea vorbitoare de franceză.
– Da, mă, nu mai rîdeţi atît.
Şi-i bagă sub nas francezului o bucată mare de pîine în care îndeasă trei bucăţi de brînză topită şi din rucsacul lui mai ies 4 ouă fierte. Aproape zbier la el:
– Pe-astea de unde le-ai mai scos, mă?
– Le-am fiert azi dimineaţă înainte să vă treziţi voi, în bucătăria pensionului. Că rămăseseră de ieri.
– Poate ne intoxicăm, curăţ eu deja coaja unui ou.
– Lasă că nu te intoxici. Şi, în plus, dacă se întîmplă asta, am leac şi pentru dezintoxicare.

Gerard se uită de la unul la altul. Trebuie să ne fi considerat foarte ciudaţi, cine ştie? Ciudăţenia era oricum ceva normal pe Camino. Nu stă prea mult pe gînduri şi începe să mănînce alături de noi, fără fasoane, ba chiar cu poftă. Genul de bărbat care-mi place.
– Ce faci în viaţa de zi cu zi? îl întreb.
– Cînt prin biserici.

Mă întreb dacă asta e meserie. Dacă se cîştigă din aşa ceva, dar nu merg mai departe cu întrebările.
– Bisericile de pe Camino? continuă însă Mayra.
– Sau catedrale, răspunde.
– Interesant.
– Ce slujbă are? ne întreabă Alin.
– Cîntă, zicem amîndouă.
– Aţi avut dreptate, e artist.
– Mda, fac eu.
– Buen Camino! strigă Alin la nişte pelerini chinezi înfăşuraţi din cap pînă în picioare cu valuri albe de pînză, ba unii şi cu mănuşi, să nu-i prindă soarele.Trec pe drum, într-un vîrtej de beţe, vorbe şi praf.
– Buen Camino, îi răspund aceştia, încercînd să nu intre cu totul în mîncarea noastră.

Oricare dintre prietenii noştri de-acasă, dacă ne-ar vedea mîncînd aşa, cu gurile pline, cu mîinile băgate pînă la cot în borcane şi conserve, folosind degetele în loc de tacîmuri, ar spune probabil c-am înnebunit.

Ah, orezurile Alinuţei pentru care ar invidia-o orice chinez cu mănuşi sau fără. Ah, restaurantele în care mîncam la prînz caşcaval pane şi ah, ficăţeii de la Hanul lui Manuc… şi ah, figurile pe care le făceam chelnerilor care ne aduceau pahare nespălate sau limonade cu zahăr, în loc de miere cum cerusem. “

(Cafe con leche, cap I Hai hui prin lume, pp 186/188, “Don Manolo”)

Si pt Ratza:

Cind ajungi in Estella, ar trebui sa fii acolo cam peste 6 zile, daca urmezi traseul pe care ti-l vor da cei din Saint Jean, cauta Albuergue Municipal de pe calle Rua, acolo il vei gasi pe don Manole. Este un refugiu gratuit, nu foarte dotat ca altele, dar vei petrece cea mai frumoasa noapte acolo. O sa vezi maretia unui om simplu, vei minca gratuit la cina, la fel nu cine stie ce, dar va fi una din cele mai bogate mese din viata ta. O sa vezi singur de ce. Sint doua refugii in Estella, dar tu cauta-l pe asta. De asemenea in caietul de oaspeti, de altfel, cred ca singurul pe care l-am semnat pe Camino, o sa vezi scrisurile noastre: al meu, al Mayrei si al lui Alin. Transmite-i salutari lui don Manolo din partea noastra. O sa-si aduca aminte daca ii spui de jurnalista din Romania, careia i-a povestit despre ciinii din Foncebadon. Sa treci pe-aici sa ne spui ce faci, o sa-ti lasam mesaje si/o sa-ti mai dam niste ponturi.)

(don Manolo, cel cu tricou albastru, si Gerard)

Discutii…

De ieri (cu sensul de trecut):

“– Tu cunoşti oameni care încă mai au robinete cu rozetă? întreb din senin pe oricare dintre ei.
– Ce te-a apucat?
– Nimic. Sînt curioasă.
– Bunică-miu avea ditai rozeta la robinet, zice Ioghi.
– Şi eu am avut o pompă de grădină cu cel mai idiot robinet cu rozetă. Avea personalitate. Trebuia să învîrţi de rozetă pînă la refuz ca apa să aibă presiunea necesară pentru udat roşii sau trandafiri.
– Al meu dacă avea presiunea prea mare înnebunea furtunul şi ieşea din robinet încolăcindu-se ca un şarpe negru. Ţipam ca apucata şi alergam cu soră-mea după furtun.
– Le mai aveţi? Că la mine s-a dus şi grădina şi pompa din curte. A mai rămas furtunul… zic cu regret.
– Eu am rămas doar cu rozeta, spune şi Alin.
– Rozeta aia trebuie păstrată cu sfinţenie, presupun…
– Eu am găsit într-o zi, tot în grădină, o bujie. Aveam 13 ani, îşi aminteşte Mayra.
Ştiam povestea cu bujia. Rîd în cafea mînzeşte.
– Ce bujie?întreabă amicul nostru.
– O bujie de Dacie, completez. Dar spune mai departe că e povestea ta.
– Şi ce-ai făcut cu ea?
– Era o zi ploioasă şi mi s-a părut foarte tristă, cum stătea ea aşa în noroi. Şi pentru că eram un copil singuratec am luat-o şi am început să mă joc cu ea. Îi spuneam tot felul de basme. Dormeam cu ea în palmă, o spălam, o îngrijeam. I-am pus şi un nume.
– Ce nume? e nerăbdător Alin.
– Alain Delon, nu mă pot abţine.
Mayra tocmai terminase de ronţăit cotorul mărului şi-l aruncă direct într-un coş de gunoi, nimerindu-l de la o distanţă de 30 m.
– Ce vrei, era cel mai frumos bărbat care apărea în filme la vremea aceea.
– De acord, susţin. Şi eu dacă mă împrieteneam cu o bujie tot Alain Delon i-aş fi pus numele.
– În loc să te joci şi tu cu păpuşi ca orice fetiţă…
– Le jumuleam.
– Eu le decapitam, după ce le scoteam ochii.
– Sper s-ajung întreg la Santiago…
– Speră!
Mi-amintesc după-amiaza cînd m-am mutat cu ea. Şi cînd am început să răstorn sacii cu haine şi cărţi. Şi cînd m-am aşezat pe pat. Şi cînd am simţit sub fund bujia şi cît de derutată am fost, că ştiam sigur că nu din sacii mei căzuse. Şi că chiar am vrut s-o arunc. Şi că poate chiar o făceam dacă nu zbiera la mine ca turbata:
– Las-o în pace! E bujia mea.
Şi cînd am scăpat-o din mîini ca arsă. Şi cum mi-a explicat ea rîzînd că e prietenul imaginar cu care încă mai vorbeşte.
– Şi ce-i spui?
– Diverse.
O aruncase între timp. Avea totuşi 33 de ani. O prietenie rară, am putea spune.
– Tu mai ai rozeta? îl întreb pe Alin.
– Bineînţeles.

Adevărul este că mai bine să te împrieteneşti cu bujii şi cu rozete decît să-ţi pierzi timpul cu unii oameni.

– Dar de ce ai întrebat de pompele alea?
– Am cunoscut odată pe cineva, un tip înstărit, să zicem, de care m-am îndrăgostit la vremea respectivă, să zicem, şi am avut o discuţie despre robinete. Era convins că nu mai există oameni care să aibă pompe în curtea casei şi că pompele alea, oricum ar fi, imposibil să aibă rozete. Zicea că totul funcţionează acum pe clape.
– Ai lasă-mă… Şi pe ce lume trăia ăsta?
– Asta l-am întrebat şi eu. “Băi, tu pe ce lume trăieşti? Încă mai există mori de vînt şi cumpene la fîntînă, cum să nu existe robinete cu rozetă?” “Înseamnă că ăia sînt prea săraci ca să mai conteze”, zice el. “Ete căcat”, izbucnesc – şi-aici individul s-a încruntat, că el mă credea educată. La unii, educaţia se rezumă aşa, doar la cîteva cuvinte frumoase, merg pe ideea că vorba dulce mult aduce, nu contează cîte inepţii se ascund în spatele mierii cuvintelor, plus că era cu opt ani mai mare, şi, natural, mult mai învăţat, mai deştept şi avea şi mai multă experienţă de viaţă.
– Da, dar nu ştia că există încă robinete cu rozete, sau dacă existau, oamenii ăia care aveau dileme mai mari decît ce culoare are rozeta mea, erau cîh, iar ailalţi care aveau robinete cu clapă erau mama mia.
– Ce sisteme de raportare putea să aibă, nu? Din astfel de logici absurde s-a născut hitlerismul.
– Ce să mai…
– Şi?
– Şi ce?! Nimic. Asta a fost povestea.
– Ce s-a întîmplat cu el? Lasă-mă să ghicesc. S-a însurat cu una care aprecia clapele, desigur.
– Nu e vorba despre clape sau rozete aici. Mi se rupe în ce fel curge apa, pot s-o beau şi din palme la o adică, şi pot să-mi bag şi capul sub robinet, la o altă adică. Cînd ţi-e sete n-are importanţă dacă apa curge din stînci, în izvoare repezi sau mai line, sau de sub o afurisită de clapă. Oamenii numesc clapa asta civilizaţie.
– Probabil de-aici şi vorba “i-a tras clapa”.
Scurt şi cuprinzător. Ioghinul mă amuza din ce în ce mai tare.
– Hai să mergem, zice el.
– Aş mai cere un café con leche. E incredibil de bună şi cine ştie dacă mai găsesc pe drum aşa nebunie de cafea.
– Bine, hai că iau şi eu una, dacă zici că-i aşa de bună.
– Eu rămîn la apă, că-i rece.
– Iar eu, dacă găsesc vreo clapetă de robinet prin pădurile astea, jur că mi-o fac amuletă, să am şi eu un prieten imaginar. Ce, numai voi?
– Şi cum îi pui numele?
– O s-o numesc Espinal, în cinstea satului în care am băut cea mai bună cafea din viaţa mea.

Din fericire, n-am găsit nici o clapă. Şi tot din fericire café con leche avea aceeaşi reţetă în întreaga Spanie.”

(Cafe con leche, cap I Hai hui prin lume, pp 109-110, “Miere de albine, bujii şi rozete”)

PS: Primul capitol s-a lungit incredibil de mult, aşa că numerotarea dinainte nu mai e valabila.
PS1: Discutie de azi:
Mayra: – Tu mai ai senzatia ca a fost real? Nu ti se pare acum totul ca si cind ar fi o poveste a ta, pe care o scrii, dar care e doar o poveste? Citesc, mi se pare totul din alt film si ma apuca niste nostalgii pe care incerc sa le reprim.
Raspuns: – De fapt, toate vietile oamenilor sint doar niste povesti, mai bune sau mai proaste, numai ca majoritatea nu mai apuca sa fie spuse.
PS2: Amicul meu Ratza din Medgidia, unul dintre cei cu care bateam cind si cind maidanul, se pune si el pe drumul acesta, incepind de saptamina viitoare, marti, 23 iunie. I-am imprumutat rucsacul si pelerina mea de ploaie, asta din urma n-am folosit-o niciodata. Sper sa-i poarte noroc. Intrucit pina saptamina viitoare nu mai trec pe aici, ii urez Buen Camino! In rest, singurul lucru pe care trebuie sa-l tii minte, amice, e doar ca tre` sa mergi ca boul inainte…

Unii inca dorm…

altii sint inca supercapsati pe ce-am zis acum trei ani, cacat, eu nici nu ii mai tin minte pe aia/alea, cine dracu or fi si, in fapt, nici nu cred ca am vrut sa aflu vreodata ca altfel inca mai interactionam cu ei. dar ma umfla risul cind stiu cum dadeau tircoale ca sobolanii morti de foame, doar doar le pica o bucata de cascaval.
si ce-ati facut, draga, intre timp? s-a schimbat ceva in viata voastra? nu?? probabil am avut dreptate, deci pa inca o data si definitiv.

Un link despre biruri.

Si daca tot am terminat subcapitolul “Cuibul de vulturi” din Cafe con leche, iata cite ceva din viata vulturilor. Cam astea sint sunetele salbaticiei pe care am incercat sa le reconstitui in prima zi de mers pe jos, urcat /coborit Pirineii si primit vintul in fata.

Poate ca aparent linkurile astea nu au nici o legatura intre ele, dar m-au ajutat sa inchei unul dintre subcapitolele de care sint multumita si la care tineam foarte mult. Nu termin pe 21 iunie, dar am un ritm bun. Bine ca n-am facut vreun pariu.

eroticos periodicos caput se acabo

Una dintre deciziile pe care le-am luat in ultima vreme a fost sa renunt la colaborarea cu FHM. Ultimul articol l-am scris acum trei saptamini si va aparea in revista din iulie-august. Nu pentru ca nu-mi facea in continuare placere sa scriu pentru revista care mi-a gazduit pornirile cind misogine, cind umoristice, ci pentru ca simt ca s-a incheiat perioada experimentarii stilului epistolaro-caricaturistic, cu vagi tente erotice.

Ce-am invatat din experienta asta care a durat doi ani si a fost una dintre cele mai frumoase colaborari ale mele:
- ca sexul este important, dar nu CHIAR atit de important,
- ca problemele oamenilor nu sint de natura sexuala neaparat, ci de cautarea/descoperirea unui om in care sa se reflecte si sa-si echilibreze slabiciunile, mai ales,
- ca unii dintre cititorii care au spart gheata si mi-au scris au un incredibil simt al umorului si m-au amuzat mailurile lor, probabil in mai mare masura decit am incercat eu sa-i amuz cu micile mele caricaturi,
- ca la fel, multi dintre ei au o baza solida de principii care-i guverneaza si de-aici dilemele existentiale la care sint supusi (dar probabil ca asta ii face si mai veridici),
- ca o zona oricit ar fi de periculoasa de abordat, trebuie sa ai curajul sa treci si prin asta,
- ca exista si presa fara cenzura si asta depinde foarte mult de cel care impune directia unei reviste, altfel nu as fi scris,
- ca barbatii sint mult mai relaxati decit femeile si nu fac atita harmalaie in jurul unui subiect cind sint alte probleme mai importante de rezolvat,
- dar ca exista femei in fata carora o sa-mi scot palaria oricind si fara nici o problema atunci cind iau o decizie care pare dramatica, dar, care in timp le aduce linistea sufleteasca…
- ca publicul difera de la o tara la alta, la fel si modul de a recepta subiectele sexuale (aici s-ar putea face o intreaga dizertatie)
- ca mai e mult de furca si mult de sapat in stereotipurile si prejudecatile generatiei 30-50 de ani de acum,
- dar ca nu voi eu cea care va face asta.

Pentru mine, sa scriu luna de luna in FHM, din orice colt al lumii as fi fost, sa ma adun la masa de scris, oricare ar fi fost aceea, si sa fac rezumate despre false probleme sau sa sintetizez discutii purtate cu unii sau altii, a fost o superba relaxare si un mare noroc. Datorez asta unui om care a avut incredere in mine de la inceput pina la sfirsit, dar, incredibil chiar si pentru mine, simt ca nu mai am ce spune acolo. Si-atunci am preferat sa ma opresc.

Salutari redactiei de barbati si imbratisari singurei femei care a mai ramas acolo pe baricade. De-acum voi fi si eu doar un simplu cititor. : )

Prietenii…

“La modul cel mai sincer, ţineam la prietenul meu. Era un fel de Huckleberry Finn pentru mine, era Peter Pan şi Tom Sawyer şi unchiul Tom, toţi într-o singură persoană. Puteam să ne jucăm toată viaţa şi singura noastră religie să fie rîsul. Era şi ăsta un reper de raportare la cineva. Tot ce-am învăţat din această extraordinară, aproape de legendă prietenie, a fost că nu trebuie să desconsider niciodată pizma care roade caracterul şi toată şandramaua s-a dus dracului. Apoi rîsul a dispărut fiindcă oricum nu avea baze reale şi prea era doar legendar. Pe cînd eu doream să ştiu că ceea ce pipăisem cu buricele degetelor fusese real. Că din toate lucrurile mincinoase din viaţa mea, din toate trădările îngropate, din toate cadavrele uitate, deja putrezite, numai acest lucru fusese real. Că din toate amneziile mele voite, această întîmplare nu va cădea brutal în uitare. Dar nu simţeam decît că voi pleca mai departe, părăsind şi construcţia asta. Mi se ceruse de prea multe ori asta ca să mai cred că era doar o simplă glumă sau doar o prelungire a jocului. Ştiam ce urmează. Dacă plecam, întrebările îşi găseau în ele însele răspunsuri. Iar singura certitudine pe care o aveam la ora aia era că din nici o călătorie îndelungată nu te mai întorci la fel.

Nu cred că aş fi aflat pe drumul ăsta care era rolul Lilithului în casa XII, asta mă lăsa indiferentă, dar privind podeaua, ca şi cum aş fi putut găsi acolo un răspuns, am văzut doar lemnul. Rece şi tăcut ca un alt mormînt proaspăt. Sau ca o nouă promisiune. “

(Cafe con leche, cap I Hai hui prin lume, p. 46, “Ultimele zile in capitala”)

UNTAR

Adica Uniunea traducatorilor romani.

Mai mult de 65% dintre traducatorii romani nu sint inscrisi in nici o asociatie profesionala. Spiritul de turma functioneaza la ei doar cind iau tepe, atunci incepe circul, apar si vaicarelile, lacrimi si singe, par smuls de pe piept, dar rar se apuca unu de pasul principal care se numeste recuperare de drepturi.

Sint curioasa cit la % dintre traducatorii literari sint autorizati de-a dreptul, cit la % inca mai lucreaza fara contracte sau pe baza unor contracte abuzive. Sigur ca treaba mea e sa-mi vad de TREABA mea, ceea ce si fac, la o adica, dar cind mai intru pe bloguri si vad atita vaicareala, furie si sictir, nici durerea de cap nu ma mai ia. Cind incepusem sa scriu ceva ani in urma despre neregulile din edituri sau de nesimtirea din tara, multi m-au facut nebuna. Acu se pare ca le-a ajuns si altora cutitul la beregata. Huidu acuza pe blogul lui una alta, ceea ce au facut deja altii cu luni in urma, dar mie-mi pare ca vocea lui e cea a unui infrint. Numai daca si-ar mai schimba Esca freza de gradinita, ceva s-ar intimpla cu adevarat prin mass media. Adica… celelalte prezentatoare de la alte posturi ar fi de-a dreptul derutate.

Sa le lasam totusi pe astea sa-si citeasca ineptiile de pe prompter cu zimbetul larg pe buze.

Am dat linkul de mai sus pentru cei interesati sa se adune intr-o organizatie. Si tot de pe forumul clubului traducatorilor: “bancile au inceput sa ceara dovada ca traducatorii autorizati fac parte dintr-o uniune profesionala pentru a li se putea deschide cont de activitate independenta la banca”.

Ca daca tot n-aveti bani, macar sa va puteti face un credit pentru procese juridice, hehehehe…

A trecut un an

“Ce iarnă, dom’ne, ce iarnă aspră era… cît să fi trecut de-atunci? S-au întîmplat atît de multe şi au fost atîtea răsturnări de situaţie că parcă am trăit în alt film. Unul la care am adormit şi am ratat happy-end-ul.

(…)

Iar mă plictiseşte aiurita asta cu întrebările ei de căcat. Mă întreabă dacă am făcut ceea ce fac de fiecare dată mai bine decît ea, pe tonul ăsta imbecil, de iubită arogantă pe cale să devină, în sfîrşit şi slavă Domnului, nevastă plus cheile de la o colibă.
– Da, drăguţo, stai liniştită, îi zic. Altceva? Tu? Bine? Sănătoasă? Ce mai e nou pe-aici?
Îmi înghit un: ai avut orgasm azi noapte?
Mă uit la ceas. E abia 12.00. Am timp să dau o raită prin tîrg şi să beau un suc rece cu cine am chef.
– Sînt obosită. Zilele astea n-am avut timp de nimic.
Mititica de ea.
– Ei, las’ că te linişteşti tu… (…) o încurajez.
– Mă liniştesc pe naiba, urmează altele…
– Şi tot aşa, dintr-una într-alta, trece viaţa…

Acum e doar o altă risipire, poate prima mare risipire a ei. Mai avea şi asta mult pînă să se trezească.
Cît despre mine, rinocerizare.
Rictus. Rid.

Băi, cît pot să mă distreze acum toate astea… “

(Cafe con leche, Cap I Hai hui prin lume, pp 31-32, “Un tîrg de carte”)

Bazar medieval

Pun doar poze ca sint destul de graitoare. Din cind in cind spaniolii mai trag o fiesta pe stradutele lor.

Dulciuri, neamule!….

din bucataria arabeasca… jumatate din minunile astea facea si bunica, adica baclavale, sarailiuri, corabioare, `ai ca deja imi curg iar balele…

garrapinados… fructe uscate trecute prin zahar ars si caramel… pentru astea, amigos, trebuie sa aveti dintii foarte buni : D poti sa rozi la o garrapinada de-asta si o saptamina. acum depinde si la ce gen de filme te uiti…

ciocolata de casa…

Hai cu cirnatu`…

chorizo, un fel de cirnat spaniol, bun si uleios de te lingi pe degete 3 zile. Trifoiu stie!!! la mamaliga e luuuuux…

Queso

nu se compara deloc cu telemeaua noastra, nici de vaca, nici de oaie… nici la smintina nu le au gagiii astia, singurul aliment care-mi lipseste cu adevarat, fiindca eu mincam smintina pina si cu varza calita… asta e!

Uite-o cit e de frumoasa…

Un brutar de la mama lui

Si cintareti ambulanti…

(Poze facute de Vodky)

Printre marile institutii corupte romane

Mass media.

Daca mai era cazul sa amintim sau daca mai era cazul unei statistici. Cam asta cu libertatea presei in Romania, cindva a patra putere.

Locul unde mi-au murit gindurile…

“Toată experienţa asta cu hai să fiu pelerină se terminase. Eram din nou o simplă călătoare. Mi-am micşorat băţul şi l-am legat de rucsac, nu mai aveam nevoie de el.

(…)

Puteam să-mi mai prelungesc şederea acolo, în apartamentul acela, pînă cînd se scurgeau celelalte zile pînă la întoarcerea în ţară. Era linişte acolo, aveam nevoie de tăcerea dintre pereţii lui. De melanjul tuturor obiectelor, înfăşurate în miros de mare şi alge. Într-un fotoliu sau altul, într-o lumină sau alta aş fi fost lăsată în pace, nu dădeam socoteală nimănui. Micile întîmplări avute pe un drum plin de săgeţi galbene se dispersaseră acum datorită uimitoarei mele capacităţi de a le alunga din minte, de a mă convinge că totul fusese doar un vis pe care nu vreau să-l mai visez niciodată, dar în care fusesem fericită.

Dacă plecam, oriunde, în orice direcţie, aş fi întîlnit cu siguranţă pe altcineva care m-ar fi plictisit de moarte cu viaţa şi probleme sale, mereu aceleaşi scenarii, cu ingrediente suferinde, lacrimogene, văicăreli şuierătoare. Lumea întreagă era o rană deschisă, sau doar avea impresia că este. Ar fi trebuit să socializez la rîndul meu şi să vorbesc despre alte întîmplări, terminate sau nu, care nu mai contează, poate despre slujba la care nu vreau să mă mai întorc, despre proiectele lăsate de izbelişte, despre noua chirie la care ar fi trebuit să mă fi gîndit mai înainte eu însămi, despre cît de departe sînt încă de tot ce-am visat, sau despre faptul că niciodată visele mele nu se vor intersecta cu ale multora dintre cei pe care i-am lăsat în urmă.

(…)

Am închis balconul care mi-a adăpostit vreme de cinci zile tăcerile. Ciudat este că în toată această perioadă nu am simţit nevoia să scriu, de parcă nu mai aveam de spus nimănui nimic, nici măcar mie. Singurele zgomote pe care le-am auzit au fost cele ale valurilor lovind bărcile din port şi vacarmul pescăruşilor căutînd de mîncare în larg. Din cînd în cînd vapoarele îşi anunţau venirea sau plecarea cu un mormăit îndelung. Nimic deranjant însă.

Zile în care doar am aşteptat căderea nopţii peste toate astea, am fumat în întuneric şi am băut coniac, m-am înfăşurat în pături groase, mirosind şi ele a mare şi a alge şi a balsam de mellocoton, căţărîndu-mi picioarele pe spătarul scaunului de plastic alb şi lăsîndu-le la îndemîna brizelor uşoare. Urmăream aşa, ore în şir, ochiul luminos al farului ce sfîşia ca un laser uriaş micul meu estuar. Zile în care rănile de la picioare s-au uscat.
Nu mi-am dorit nimic. Decît să stau aşa pînă la sfîrşitul vieţii, să nu mă mai scoată nimeni din tăcerea asta. Se putea trăi şi astfel. Totul dispăruse din mintea mea. Sentimente de ură, furie sau dragoste, puseuri de silă şi panici turbulente. Cabo Finnisterre era la 16 km distanţă, dar eu mă simţeam déjà la capătul pămîntului, al cuvintelor şi al gîndurilor. Nimic nu reuşea să mă tulbure. Nimic. Parcă tot ce trăisem pînă în clipa aceea se topise din senin. Eram într-una din acele bucle preţioase ale timpului, în care pipăiam fascinată, curioasă, recunoscătoare chiar, rezistenţa mea la tăcere.
Blank total.

(…)
Dimineţile vîntul umfla perdeaua albă aducînd noi mirosuri sărate de alge. Mă foiam în aşternut, mă întindeam şi adormeam iar. (…) Visam poteci care-mi deschideau lumi fantastice, inorogi mă chemau mai adînc în memorie şi mugurii copacilor pocneau flori albe deasupra mea. In visele astea nu eram niciodată singură. Mi se alăturau oameni la fel de tăcuţi şi liberi ca mine. Ascultam în somnurile astea profunde muzici nepămîntene create din carnea durerilor mele trecute. Parcă spiritul meu în sfîrşit se regenera.

Am trăit astea cinci zile poate cît în cinci ani, fără să fac nimic altceva decît să respir în legea mea. Fractalii îşi retrăgeau spiralele din suflet şi tîmplele se potoleau, simţeam cum mă eliberez, că nu-mi mai pasă de cine ce-a zis cîndva, ce-a făcut, ce-a crezut. Cămăruţele inimii parcă nu pompau sînge, ci se umpleau cu viaţă. Dormeam şi parcă în somn mă trezeam la altceva. Ceva odihnitor.

Şi toate astea se petreceau pe o felie de pămînt unsă cu linişte.”

(Cafe con leche, cap III Dragostea pe Camino, pp. 176-177, “Lira”)