Tata

“Apoi am intrat cu Marina în catedrala Santa Maria din Burgos. Pe holurile ei se auzea Strauss. Am început să dansez în ritm de vals, iar Marina s-a luat după mine. Aşa ne-a venit. Mi-am amintit de tata. Cum dansam împreună prin casă. Iar el mă răsucea în piruete dese, iar eu chicoteam. Mă purta cu graţie din cameră în cameră, ocolind mobile, apropiindu-mă şi îndepărtîndu-mă de pieptul lui. 1, 2, 3… 1, 2, 3… „Am să te învăţ să valsezi printre oameni”… 1, 2, 3… 1, 2, 3… „Poate cu oamenii”, îl corectam. „Nu, nu… printre ei”. M-am oprit fiindcă am simţit urcînd un val de lacrimi, făcîndu-şi loc printre amintiri grele pe care le credeam uitate.

(…)

Harakkiri, seppuku, jartai mu din bîldibai… N-am ştiut niciodată ce înseamnă jartai mu din bîldibai ăsta pe care taică-miu îl folosea de fiecare dată cînd avea chef de trîntă cu mine şi cu fratelo. Era ceva funny oricum, chiar dacă suna războinic. Mă pomenesc zîmbind pe holurile astea străine, încărcate de umbrele istoriei. Mi-ar fi plăcut să călătoresc cu el, ar fi fost un partener extraordinar de drum. De la el am învăţat primele cuvinte în franceză.
“Oh la la, ma chèrie, que tu es belle!” Plecăciune.
“Oh, musiu, vous êtes très galant!” Plecăciune pînă-n podea.
“Mais biensûûûûrrr” zîmbet larg.
“Ẻvidemment!” zîmbet infatuat de prinţesă.
“Je t’aime” cu inima în ochi.
“Moi non plus” săritură în braţele lui.
Mă buşeşte plînsul. Doamne, ce dor mi-e de el şi cît de repede alungam dorurile astea cînd veneau. Le striveam cu o încruntătură şi priveam mută cerul.
Găsesc în sfârşit mormîntul Campeadorului şi al doñei Jimena şi greutatea momentului mă răstoarnă aproape. Un catafalc oarecare, dacă stai să te gîndeşti. Dar în mine urcă parfumul vechi al timpului, parcă sînt în cinematograful din Medgidia, pe locurile cele mai bune, simt aroma tapiţeriei şi aud scurtcircuitele de pe banda filmului, fîşîit de pungi pe jumătate goale de pufuleţi sau pufarine, clănţănit de popcorn între dinţi. Simt un val de îngrijorare a tuturor spectatorilor în legătură cu soarta Jimenei, nimeni nu-l învinovăţeşte pe El Cid pentru uciderea tatălui ei, gagiu’ e curajos, e frumos, e puternic, ce mai contează? Tata sparge seminţe de dovleac şi pune cojile într-o pungă, ochii-i licăresc în întuneric, nu văd în ce fel şi-au schimbat culoarea, că aş fi ţinut minte şi asta. E pătruns şi el de acţiunea de-acolo, ştiu fiindcă-l admir topită şi gesturile lui mi se înregistrează pe retina memoriei, ca într-un alt film, ce se va scurtcircuita mai încolo, peste ani, pe un drum singuratic. Dar în amintirea asta e curajos, e frumos ca un zeu şi e puternic, uite-aşa mă ia în braţe şi mă învîrte de nu mai ştiu de mine, şi nici n-a omorît pe nimeni, poate doar 2-3 vise de-ale lui, poate mai multe, printre care şi cel de a vedea lumea cu mine. N-a mai apucat.”

(Cafe con leche, cap. II. De capul meu, pp. 122-123, “What goes around comes around”)

Si una dintre melodiile care-i placeau, am gasit-o asa pe youtube, parca a fost clipul facut special: