Simplu « Zully's Words

Simplu

“– Dar mai mult de-atît, continui eu, ce mama dracului poţi să mai ceri de la o femeie?
– Să fie fidelă?
– Dacă are cui… dar unora le place sula de prefect.
– Ce-are sula cu prefectura?
– Nimic nu ştii… mai zici că eşti vizionar…
– Io nu-s vizionar de prefecţi…
– Tu eşti vizionar de foci…
Rîde scurt.
– Hai poate le mai arăt odată ambientadoru’…
– Lasă-le naibii de spirituale, că astea sînt în stare să te dea afară din refugiu că le deranjezi somnul de frumuseţe…
– Pfuaaaa, unde se ascunseseră frumuseţile planetei…
– Apropo de asta, ţi-am povestit de tipul care s-a despărţit de mine pentru că, după ce şi-a făcut el nu ştiu ce calcule, a crezut că voi fi o nevastă prea grasă pentru el?
– Mai ai mulţi tembeli de-ăştia în pod?
– Nu erau aşa cînd i-am cunoscut eu. Dar peste unii timpul trece aiurea.
– Cîte kile aveai la vremea aia?
– Vreo 47-48. Aveam 19 ani.
– Şi cum de a ajuns el la concluzia că nu-i vei mai încăpea în pat?
– Habar n-am. Cică aveam obrajii roz.
– Aha… probabil te-a asociat cu vreo purcică ce-i dădea tîrcoale…
– Haha! Unde era conexiunea…
– Şi cum ţi-a zis: gata, mi amor, ne despărţim că eşti pe cale să te îngraşi în 15-20 ani?!!!
În sfîrşit rîdeam cu lacrimi, ca în prima parte a călătoriei.
– Nu! Mi-a zis după 13 ani că ăsta a fost motivul, că nu cred că era chiar atît de prost să vină cu pretexte de-astea la mine.
– N-a avut tupeu, mai exact. Şi…?
– Şi ce… mă uitam la el ca la felul 14 şi-mi venea să-mi vîr cianură pe beregată că suferisem după el 2 ani, şi n-ar fi meritat nici 2 secunde.
– Dar ce păţise?
– Păi, dacă e să continuăm tot aşa superficial discuţia, că nici nu merită prea multe profunzimi toată povestea asta, individul avea vreo 120 de kile şi mi se părea că mi-a explodat un fost iubit pe scaun. Ironic, nu?
– Tragic aş putea spune. Cred că şi-a băgat unghiile în gît cînd te-a văzut ca un fus.
– Ei, nu chiar ca un fus. Că mai pusesem şi eu vreo 4 kile în tot acest timp pe mine, dar orişicît nu 40, cum se aştepta.
– Mai degrabă o fi fost dezamăgit…
– Posibil… ce importanţă mai are… Ţie-ţi dă mîna să vorbeşti pentru că arăţi ca un fîrlifus. Las’ că te văd eu peste 13 ani.
Mă sărută.
– Vom fi doi fîrlifuşi îngăduitori.
Ce simplu devenea totul. Deşi în urma noastră restul lumii părea că se darîmă. Nu ne mai păsa de nimeni. Lumea se reducea atunci doar la respiraţiile noastre. Era un fel de blank în mintea noastră, un simplu popas pe care-l inspiram amîndoi cu toată puterea cruzimii spre care ne împinseseră ceilalţi. Le făcusem destul jocurile, ne lăsasem destul manipulaţi de interesele, lamentările şi inepţiile lor, fără să ne gîndim o clipă că şi noi eram importanţi. Le rezistasem destul, cînd nu trebuia decît să facem un pas mai încolo.”