Flegma

iau o pauza de scris sa-mi curat gitul de o flegma.

simbata mama se intoarce de la piata. cu sacosile incarcate. merge regulamentar pe un trotuar oarecare si mai are citiva pasi pina acasa. un cacat de biciclist intra in ea, o injura, chiar daca… trece peste ea, asa ca sa se invete minte mama sa se mai plimbe pe trotuar, vede boul ca un om a fost ranit din pricina lui, dar pleaca mai departe facind-o “timpita”.

taman ivita acum 3 saptamini dintr-o scurta vacanta din Elvetia, sa zicem, in care s-a simtit minunat, femeia se trezeste la realitatea de cacat a patriei sale, in plina fractura de ligamente, spitalizare tot w/endul si, oh yeah, cele mai ieftine pastile de calmare a durerilor, algocalmine, fiindca a refuzat sa umfle buzunarele asistentelor din spital, care baloseau dupa ceva mizilicuri, pe motiv ca si-a platit ani de zile asigurarile sociale. vine un nenea doctoru de garda, care, fara sa-i faca radiografie, zice: gata, la operatie cu tine! ca trebuia sa-si faca si el norma de operatii pe luna. why not?

trotuarele nu mai sint demult sigure.
politia nu prinde biciclistul.
spitalul ii umfla pe toti cu algocalmine, ca alte calmante nu exista prin dulapuri decit la schimb cu ciocolata sau pachetele de cafea.
eu nu sint linga ea, fiindca am ales sa mor pe alte strazi, nu alea pe care mi-am bulit genunchii in copilarie, dar mult mai prietenoase.

bai, cacatilor! hai sictir! n-o sa intilnesti nicaieri in lume lipsa asta de respect fata de un om decit in Romania, in orice domeniu, in orice gaura de sarpe de acolo, ca numai gauri de serpi si scirbe au mai ramas.
double sictir!

One day later edit:

un alt dublu sictir. nu ne-am vorbit, dar cu unii chiar esti pe aceeasi lungime de unda, chiar daca nu-i cunosti decit virtual.

Nota bene insa: cunosc politisti, oameni onesti, care nu mai fac fata prostiei si coruptiei din locul cu pricina. ca acum sint ei ca un fel de Cattani din Caracatita, nu are importanta. stim cu totii ce soarta a avut si ala, saracu…

Simplu

“– Dar mai mult de-atît, continui eu, ce mama dracului poţi să mai ceri de la o femeie?
– Să fie fidelă?
– Dacă are cui… dar unora le place sula de prefect.
– Ce-are sula cu prefectura?
– Nimic nu ştii… mai zici că eşti vizionar…
– Io nu-s vizionar de prefecţi…
– Tu eşti vizionar de foci…
Rîde scurt.
– Hai poate le mai arăt odată ambientadoru’…
– Lasă-le naibii de spirituale, că astea sînt în stare să te dea afară din refugiu că le deranjezi somnul de frumuseţe…
– Pfuaaaa, unde se ascunseseră frumuseţile planetei…
– Apropo de asta, ţi-am povestit de tipul care s-a despărţit de mine pentru că, după ce şi-a făcut el nu ştiu ce calcule, a crezut că voi fi o nevastă prea grasă pentru el?
– Mai ai mulţi tembeli de-ăştia în pod?
– Nu erau aşa cînd i-am cunoscut eu. Dar peste unii timpul trece aiurea.
– Cîte kile aveai la vremea aia?
– Vreo 47-48. Aveam 19 ani.
– Şi cum de a ajuns el la concluzia că nu-i vei mai încăpea în pat?
– Habar n-am. Cică aveam obrajii roz.
– Aha… probabil te-a asociat cu vreo purcică ce-i dădea tîrcoale…
– Haha! Unde era conexiunea…
– Şi cum ţi-a zis: gata, mi amor, ne despărţim că eşti pe cale să te îngraşi în 15-20 ani?!!!
În sfîrşit rîdeam cu lacrimi, ca în prima parte a călătoriei.
– Nu! Mi-a zis după 13 ani că ăsta a fost motivul, că nu cred că era chiar atît de prost să vină cu pretexte de-astea la mine.
– N-a avut tupeu, mai exact. Şi…?
– Şi ce… mă uitam la el ca la felul 14 şi-mi venea să-mi vîr cianură pe beregată că suferisem după el 2 ani, şi n-ar fi meritat nici 2 secunde.
– Dar ce păţise?
– Păi, dacă e să continuăm tot aşa superficial discuţia, că nici nu merită prea multe profunzimi toată povestea asta, individul avea vreo 120 de kile şi mi se părea că mi-a explodat un fost iubit pe scaun. Ironic, nu?
– Tragic aş putea spune. Cred că şi-a băgat unghiile în gît cînd te-a văzut ca un fus.
– Ei, nu chiar ca un fus. Că mai pusesem şi eu vreo 4 kile în tot acest timp pe mine, dar orişicît nu 40, cum se aştepta.
– Mai degrabă o fi fost dezamăgit…
– Posibil… ce importanţă mai are… Ţie-ţi dă mîna să vorbeşti pentru că arăţi ca un fîrlifus. Las’ că te văd eu peste 13 ani.
Mă sărută.
– Vom fi doi fîrlifuşi îngăduitori.
Ce simplu devenea totul. Deşi în urma noastră restul lumii părea că se darîmă. Nu ne mai păsa de nimeni. Lumea se reducea atunci doar la respiraţiile noastre. Era un fel de blank în mintea noastră, un simplu popas pe care-l inspiram amîndoi cu toată puterea cruzimii spre care ne împinseseră ceilalţi. Le făcusem destul jocurile, ne lăsasem destul manipulaţi de interesele, lamentările şi inepţiile lor, fără să ne gîndim o clipă că şi noi eram importanţi. Le rezistasem destul, cînd nu trebuia decît să facem un pas mai încolo.”

(Cafe con leche, cap. Dragostea pe Camino, p. 260-261, “Stimabilul domn Vodky”)