Mujeres

“Nu-i trecea nimic prin scăfîrlie, minunea ei umană se reducea la un înveliş fizic, nas, gură, ochi, atîtea kile, atîtea degete, dacă aş fi ştiut cele 10 reţete de prăjituri bune pentru a-ţi recuceri bărbatul, sau cum să-i vii de hac soacrei în trei paşi, aş fi fost şi la ora asta cea mai bună prietenă a ei.

Ce-a făcut toată lumea asta bolnavă de corason cu toate datele pe care le-au hărăzit ursitoarele? Sau astrele? Sau mama lui de destin? Cine spune că are cineva dreptul să te plictisească de moarte cu neputinţele astea? Vreţi milă? Nu există aşa ceva. Vreţi îngăduinţă? Poftim! Împrumut oricui are nevoie bastonul meu de pelerin.

(…)

Ete na!!! Scîrţ şi iar scîrţ! Au avut doar mici jocuri, mici drame, mici amoruri, interese şi mai mici, empatii inexistente, morocăneli de vaci blajine sau furii de pupeze, toate decupate din aceeaşi mare poveste universală, cineva le spusese sau le făcuse ceva şi se acrise pipota în ele. Muuu… Îmi vor arăta maşinile lor, vor inventa pretexte că au ceva important de făcut, vreun plod de hrănit, vreo placă dentară de pus.
Ce am putea noi învăţa de la gagicile astea? Huh?! Cum se schimbă bujiile? Cum se spală rufele la maşină pe timp de ploaie? Să ne expulzăm la rîndul nostru soacrele din ogradă, apucate dintr-o dată de streche, fiindcă vrem să demonstrăm cuiva – care nu vrea să vadă asta – forţa dragostei? Asta e dragoste? Doar n-o să ne apucăm să le povestim despre nopţile albe, pline, euforice, cînd ni se adîncea, dincolo de oboseală, ridul dintre sprîncene, ni se ascuţea tăişul privirii şi crăpa fierea în noi pentru că ne luasem la întrecere cu noi înşine? Şi ce-ar putea ăştia să-nţeleagă din toate astea cînd plîng în hohote după teritorii pierdute? Aşa mă ia un rîs homeric, de-mi vine să mă rog la împăratul muierilor să mă scutească de alte lacrimozităţi (poate mă ascultă, mai ştii?), cu atît mai mult cu cît văd degetul unora care mă arată, şi deşi ştiu că aş putea să-l muşc pînă la os, să-l rod pînă în temelie şi nici măcar să nu ştie ce s-a întîmplat, am dintr-o dată un respect deosebit pentru dinţii mei.
Avea oare idee femeia asta cît era de gratuită? Şi cît de penibilă? Şi cît de asemenea cu alte milioane de femei era, ca ţigările din zecile de pachete pe care le fumasem deja în ultimul an? Dacă tăcea doamnă rămînea. Mă luase o scîrbă suverană că uite, terminasem ceva şi nimic nu se schimbase, lumea era aceiaşi, rahatul unora trosnea şi plesnea în mii de direcţii, miasmele sufletului uman împroşcau încolo şi încoace, în sus şi în jos, de-a latul şi de-a curmezişul, rula din nou filmul „Imperiul contraatacă”, sau „ Forever living stupidcat”, sau „Supercunt reloaded”, se puneau la cale din nou strategii, deopotrivă cu speranţe murdare, manipulatoare, sclavagiste, de ce aterizasem aici? Juca atîta teatru că-mi venea s-o plesnesc peste ochi pînă mă usturau palmele.
În loc de asta îi povestesc o întîmplare comică, o fac să rîdă, Doamne, cît e de simplu, ca să pot rîde, la rîndul meu de întreaga situaţie, ca să pot rîde amar, fără ca ea să-şi dea seama că rîd de mine de fapt, fiindcă, iată, fugeam de un anumit calapod de oameni şi cu cît fugeam mai tare cu atît dădeam tot peste… Un rîs rău, veninos, şi cu atît mai puternic, mă tăvăleam pe jos şi nu era nici un porumbel în jur să zboare năucit, şi n-avea nici o vină ea, chiar aşa, ce vină avea, decît că era a nu ştiu cîta fiinţă umană care-şi vărsa dejecţiile în capul meu, fără să se gîndească măcar o secundă că poate aveam altceva de făcut, de aflat, altcuiva poate de zîmbit, că mutra ei nu-mi spunea nimic, că nu aveam s-o port cu mine nicăieri niciodată, pe nici un drum, că nu-i voi dedica nici o aventură, cel mult rîndurile astea, pe care la o adică le şi pot şterge, şi odată cu asta urmele trecerii ei prin viaţa mea.”

(Cafe con leche, cap. Dragostea pe Camino, p. 197-198, “Mujeres al poder”)

Şi din ţară o întîmplare a lui Zan, din păcate nu e banc.

“sa-ti zic: pana acum nu am avut net si, cum alta posibilitate de contact nu am, m-am dus pe capul lor. “nu merge netul, iar mail nu am avut cum sa va trimit”. a a verificat femeia prin calculator, apoi mi-a spus “noi l-am taiat”. “dar de ce, doamna? scandenta facturii nu e depasita” (deja incepusem sa ma enervez, caci atunci incep sa vorbesc cu doamna asta de parca as fi in fata dirigintei din liceu intreband-o de ce mi-a scazut nota la purtare). raspuns “dar daca nu vei plati?”. bai, mi-au trecut toti nervii pe loc, asa ceva e sfarsitul lumii. radea cu bale un mosneag la coada. mentiune doar pentru tine: era foca.”

mentiunea era necesara pentru ca acum patru ani avusesem o discutie de vreo 3 ore, cu argumente, exemple si multe, multe contraziceri cînd eu venisem cu teoria, in care cred si acum, ca majoritatea oamenilor grasi – NU TOTI! – sint nesimtiti. iar de-atunci de fiecare data cind Zan patea ceva cu vreo functionara, – foarte rar se apuca de administrat si organizat viata sa sociala -, il intrebam: era gras/a? iar eu, de fiecare data cînd aveam o intilnire, convorbire sau smecherie nereusita spuneam: “avea peste limita admisa de colesterol in organism”. “era simpatica, îi ia el acum apararea, dar de o imbecilitate naturala. trebuia să spun cuiva si erai cea mai potrivita persoana”.

Celorlalte: