Detalii

“Eram cu capul lipit de fereastra autobuzului şi nu eram.
Eram la terasa aceea jegoasă şi nu eram.
Eram în toţi cei patru pereţi ai singurătăţii sale, parcă şi-n blînda zbatere a lumînărilor de pe noptieră, în mucurile de ţigară din scrumieră, eram chiar fumul de ţigară ce-i traversa plămînii, şi eram în urmele de zaţ din ceaşca lui de cafea.
Eram acolo şi nu eram.
Eram pe drum şi nu mai eram.
Şi cine ştie dacă îl voi mai vedea vreodată.
Cineva îi şterpelise zîmbetul şi nu i-l mai dăduse înapoi. Eu să fi fost netrebnica? Eu care mereu plecam?
Am adormit pesemne cu fruntea vibrînd pe marginea ferestrei.
Voiam în vis să mă întrupez din toate astea, lucruri familiare, tabieturi şi relaxări, cafele cu lapte sau fără lapte, amare sau dulci, şi să cobor la prima staţie, să fiu iar lîngă tine, alături, să-nchid ochii, să tac, să mă aşez. Dar iar mi-a fost teamă să nu-mi spună cineva, oricine, nu, nu-mi sta aproape, e prea periculos. Cu stoicism să se golească unele clipe de propria lor rotunjime…
Deschid ochii şi văd. Iar alteori îmi imaginez. Dar totul în acelaşi timp:

… o herghelie de cai alergînd către un orizont azuriu, crupele alea puternice, zvelte, simt vîntul care-şi prinde scaieţii în coamele lor fluturînde…

… cerul răsturnat peste ape, văzduhul încărcat de misterele nopţii, aromele carnale, abia perceptibile, de clopoţei şi toporaşi, care ar fi putut scoate din minţi pînă şi-un criminal în serie…

… scîrţîitul nisipului sub tălpile goale, desculţă prin deşert alergînd spre fata morgana..

… toamnele peste bolţi, frunzele peste gîrle, berzele care pleacă, ploile care vin…

… săruturi pe pielea încinsă, vîntul moale peste săruturi, bolovanul pe care am stat amîndoi, behăitul telefonului care ne-a chemat la ordine, la minciuna de zi cu zi, teatrul social la care trebuie să te întorci fără să mai găseşti în tine puterea să oftezi…

… atîtea clipe suspendate între dorinţă şi încremenire.

(….)

Eşti pregătit să dai cu totul peste întîmplările acelea închipuite, peste comori sufleteşti, peste case părăsite şi unghere stinghere, peste palate de cleştar şi clopote de sticlă, deopotrivă peste mizerie şi frumuseţe. Dar mai mult parcă frumuseţe, fiindcă doar asta ţi-ai imaginat.

Dar uşor, uşor, insesizabil de uşor, după ce cobori din autobuz, sau din tren, sau din avion, după ce părăseşti o terasă oricît de vai de mama ei ar fi, ochii încep să ţi se îngusteze, să se întunece, căldura lor, mirarea lor, dispar, pînă cînd tot mai des vrei să-i închizi, ca să nu vezi, ca să nu mai vezi, braţele nu mai vor să cuprindă, rănite de doruri, jupuite la rîndul lor de alte îmbrăţişări mincinoase, de desprinderi, de fugi, braţele care tac de-a lungul trupului, refuzînd să mai cuprindă lumea, s-o legene, s-o cînte, refuzînd să mai fie cuprinse de teamă, cu teamă, ca nu cumva sufletul, sufletul convex să devină iar concav. Braţele plîng pe lîngă corp neputinţa lor de a se mai deschide. Cînd te luam în braţe, nopţile, de fapt, îmi ceream iertare.”

(Cafe con leche, pag.213-214, partea aIV-a: Dragostea pe Camino, cap: “Sfinţi şi păcătoşi”)

Si bun venit unui înger pe pămînt. Aceste paragrafe sînt pt The Brave One şi îngera ei, Aveline.