Detalii

“Eram cu capul lipit de fereastra autobuzului şi nu eram.
Eram la terasa aceea jegoasă şi nu eram.
Eram în toţi cei patru pereţi ai singurătăţii sale, parcă şi-n blînda zbatere a lumînărilor de pe noptieră, în mucurile de ţigară din scrumieră, eram chiar fumul de ţigară ce-i traversa plămînii, şi eram în urmele de zaţ din ceaşca lui de cafea.
Eram acolo şi nu eram.
Eram pe drum şi nu mai eram.
Şi cine ştie dacă îl voi mai vedea vreodată.
Cineva îi şterpelise zîmbetul şi nu i-l mai dăduse înapoi. Eu să fi fost netrebnica? Eu care mereu plecam?
Am adormit pesemne cu fruntea vibrînd pe marginea ferestrei.
Voiam în vis să mă întrupez din toate astea, lucruri familiare, tabieturi şi relaxări, cafele cu lapte sau fără lapte, amare sau dulci, şi să cobor la prima staţie, să fiu iar lîngă tine, alături, să-nchid ochii, să tac, să mă aşez. Dar iar mi-a fost teamă să nu-mi spună cineva, oricine, nu, nu-mi sta aproape, e prea periculos. Cu stoicism să se golească unele clipe de propria lor rotunjime…
Deschid ochii şi văd. Iar alteori îmi imaginez. Dar totul în acelaşi timp:

… o herghelie de cai alergînd către un orizont azuriu, crupele alea puternice, zvelte, simt vîntul care-şi prinde scaieţii în coamele lor fluturînde…

… cerul răsturnat peste ape, văzduhul încărcat de misterele nopţii, aromele carnale, abia perceptibile, de clopoţei şi toporaşi, care ar fi putut scoate din minţi pînă şi-un criminal în serie…

… scîrţîitul nisipului sub tălpile goale, desculţă prin deşert alergînd spre fata morgana..

… toamnele peste bolţi, frunzele peste gîrle, berzele care pleacă, ploile care vin…

… săruturi pe pielea încinsă, vîntul moale peste săruturi, bolovanul pe care am stat amîndoi, behăitul telefonului care ne-a chemat la ordine, la minciuna de zi cu zi, teatrul social la care trebuie să te întorci fără să mai găseşti în tine puterea să oftezi…

… atîtea clipe suspendate între dorinţă şi încremenire.

(….)

Eşti pregătit să dai cu totul peste întîmplările acelea închipuite, peste comori sufleteşti, peste case părăsite şi unghere stinghere, peste palate de cleştar şi clopote de sticlă, deopotrivă peste mizerie şi frumuseţe. Dar mai mult parcă frumuseţe, fiindcă doar asta ţi-ai imaginat.

Dar uşor, uşor, insesizabil de uşor, după ce cobori din autobuz, sau din tren, sau din avion, după ce părăseşti o terasă oricît de vai de mama ei ar fi, ochii încep să ţi se îngusteze, să se întunece, căldura lor, mirarea lor, dispar, pînă cînd tot mai des vrei să-i închizi, ca să nu vezi, ca să nu mai vezi, braţele nu mai vor să cuprindă, rănite de doruri, jupuite la rîndul lor de alte îmbrăţişări mincinoase, de desprinderi, de fugi, braţele care tac de-a lungul trupului, refuzînd să mai cuprindă lumea, s-o legene, s-o cînte, refuzînd să mai fie cuprinse de teamă, cu teamă, ca nu cumva sufletul, sufletul convex să devină iar concav. Braţele plîng pe lîngă corp neputinţa lor de a se mai deschide. Cînd te luam în braţe, nopţile, de fapt, îmi ceream iertare.”

(Cafe con leche, pag.213-214, partea aIV-a: Dragostea pe Camino, cap: “Sfinţi şi păcătoşi”)

Si bun venit unui înger pe pămînt. Aceste paragrafe sînt pt The Brave One şi îngera ei, Aveline.

Italianca

“… În timp ce cotrobăi prin rucsac nici nu mai ştiu după ce, o muiere şuie, cu chef de pălăvrăgeală îmi zice ceva în italiană. Mă uit în jur şi nu văd pe nimeni. Păi da, cu mine vorbeşte.
– Perdona? ridic sprîncenele.
Ridică şi ea mîna spre geam şi spune:
– Pleuva. Pic pic.
Ce dracu vrea asta de la mine? Pic pic? Da, să plouă, dragă, care e problema ei? Sînt aşa unii care se bagă în seamă pur şi simplu cînd ţi-e lumea mai dragă. O fi pe stop, mă îngrijorez, şi poate vrea tampoane, că zău dacă zăresc vreo picătură de ploaie. Nu mă deranjează să-i vîr pe şestache o bucată de tampon în palmă, dar asta stătea de zece minute şi mă urmărea ca să-şi facă, în sfîrşit, curaj să-mi spună că plouă? Ce ciudaţi sînt unii. Ciudat de prietenoşi…
– Pic, pic, cum să nu, îi arunc şi eu o replică din vîrful patului. Foarte interesant. Zici că nu mai văzuse ploaie în viaţa ei. Trebuia să ajungă în Pamplona şi să mă tragă şi pe mine de mînecă să văd asemenea minunăţii nemaiîntîlnite.

Apoi mă întreabă de unde sînt. Cea mai frecventă întrebare care se poate pune pe un drum internaţional.
– România.

Doamne, atît i-a trebuit, zici că-i futusem tot neamul în gură, i-l maltratasem mai ceva ca Patrick din American Psycho şi-apoi îi vîndusem progeniturile la black market ca pe puii de la gostat.
– O ţară de hoţi şi infractori şi cerşetori şi tîrfe nenorocite.
Ceva ceva italiană mai ştiam şi eu.
– Alooo, senora, îi spun plictisită, du-te şi vîră-ţi ţeasta sub ploaie sau un băţ în cur. Şi-ncerc să-mi văd de treaba mea, dar vita se pornise şi nu-i mai tăcea fleanca. Buzele subţiri ca nişte despicături de buzunare începuseră un speech mortal şi generalizant despre români.
– Ce-ai, fă, eşti stătută? continui în româneşte. Du-te dracu de mahalagioaică.

Ne înţelegeam de minune. Deh, limbi similare. Aia a început să dea din mîini ca apucata, ba şi-a chemat şi matahala de bărbat, arătîndu-mă cu degetul.
– E româncă. E româncă.
Parcă aveam purici.
– Hai că asta e proastă făcută grămadă, mă întorc spre Alin, care avea patul la acelaşi nivel cu al meu.
– I-ai zis tu ceva? că nu fusese atent de la început.
– Nu i-am zis nimic. S-a băgat singură în seamă c-o plesniseră peste ochi fenomenele naturii. Era cît pe ce să-i întind un tampon c-am crezut c-au lovit-o bucuriile în plină plimbare spirituală şi cînd colo asta e ofticată pe români. Uită-te şi tu cum face…
– Senora, zice Alin, care ştia mai bine italiana decît mine, de ce te afli pe Camino?
– Ăăă? face baba.
– Si, madam, zic şi eu pe limba mea, unde ţi-e spiritul de pelerin? (aici mimez un om care se sprijină în baston şi merge pe coclauri) Ai întîlnit trei sau patru români naşpa în viaţa ta de hoaşcă ciufută şi crezi că ne cunoşti? (aici arăt spre mine şi Alin). Sînt tineri de mii de ori mai buni la noi în ţară decît inculţii ăia ai voştri, macaronari de trei lei, pe care dacă-i întrebi ceva despre istoria lumii îţi dau exemple din desene animate Manga porno (deja fac semne obscene). Bine c-au venit româncele să vă facă menajul prin case şi să vă adune chiloţii de sub pat că altfel mureaţi în propria mizerie (la cuvîntul “chiloţi” îi arăt pe ai mei, că doar ce scosesem o pereche nouă din rucsac şi încep să-i învîrt ameninţător prin aer). Hai sictir!

Şi sar sprintenă din pat fix în faţa ei, o dau deoparte din calea mea şi mă îndrept spre duş. Îl las pe Alin să se descurce cu ea, dar în cabina de duş, dau drumul apei reci din greşeală şi nici nu-mi dau seama de asta atît sînt de înfierbîntată. Stau un sfert de oră sub apa îngheţată, cu picioarele pe dalele şi mai reci de faianţă şi încerc să nu mă mai gîndesc la nimic.

Rîsetele noastre de mai devreme din piaţetă zburaseră pe apa sîmbetei.
Cînd m-am întors ceva mai înviorată, Mayra fusese deja şi ea luată la ture şi făcută „puta”.
– N-a mai terminat asta?
– De-atunci tot latră… zice Alin amărît. Lu’ asta nu-i fac masaj.
Iar mă umflă rîsul.
– Poate te prind cumva, îl ameninţă Mayra cu degetul.
– Lasaţi-o să latre pînă i se usucă beregata. Hai mai bine să vedem oraşul.
– Că bine zici.”

(…)

(Cafe con leche, pag 42-44, “Pamplona”)