33…

“… Poate şi acesta să fie un test pentru prieteni.
Cînd sînt foarte obosită, după ce depăşesc un anumit prag, atunci devin mai lucidă şi ceva ludic se trezeşte în mine, o chicoteală a spiritului inexplicabilă, dar atît de gîlgîitoare, aproape isterică, de parcă aş fi fumat iarbă. Un rîs negru, care se naşte din pîntece şi urcă sus, spre tîmple, ameţindu-mă de o bucurie fantastică. O fericire care vine în valuri, din ce în ce mai puternică, parcă te pocneşte cu biciul, dar în loc să plîngi de durere, hohoteşti şi mai ceri cîteva şfichiuieli. Adrenalina oboselii. Pragul limită peste care treci şi fix atunci apar cele mai colosale idei, se dezleagă toate limbile şi nodurile gordiene ca de la sine, apar motivaţii şi implicaţii şi savurezi fiecare clipă de fervoare, de gîdilătură mentală, de spasm al tîmplelor. Cînd laşi în altă dimensiune pielea, oasele, venele şi capilarele, articulaţiile, încheieturile şi cînd nimic din fizicul tău nu mai are importanţă. Abia atunci se trezeşte spiritul. Aici, acum se naşte creaţia. Între tîmplele tale…
Mi s-a întîmplat să lucrez de atîtea ori în echipă cu oamenii mei şi să nu dormim nopţile ca să terminăm ceva la timp… Constatam că atunci eram mai uniţi ca niciodată, atunci vedeam mai clar umanul din noi, nevoia de unul şi de celalălalt, atunci ne veneam în întîmpinare cu rapiditate, cu îngăduinţă, ne prindeam într-o horă mentală, demonică aproape, un dezmăţ de-a dreptul pervers al imaginaţiei şi al emoţiilor. Atunci rîdeam ca să nu aţipim. Atunci ne iubeam mai mult, tocmai pentru că treceam împreună prin aceleaşi ore mici din noapte şi fumam împreună sau comandam pizza pe care apoi, tot de oboseală, nu reuţeam s-o mai mîncăm, sau ne tachinam unul pe celălalt, fără să ne facem griji că nu terminăm la timp. Ştiam că vom termina la timp. Important era că împreună eram acolo, în acea buclă a timpului, împreună făceam ca lucrul acela să iasă din mîinile noastre sau din ţeasta noastră. Sau din nesomnul nostru. Din neliniştea noastră. Că uneam idei, suflam ceva talent şi experienţă peste, lucram cot la cot, tîmplă lîngă tîmplă. Aveam acelaşi cearcăne, dar eram atît de fericiţi. Pentru că eram împreună.
Împreună….”

(Cafe con leche, pag 61, cap. Pierduti pe cimpii, pierduti de noi insine)

Nu mai exista punctul zero de la care s-o pornesc, desi aici, intr-o tara straina, renuntind la tot, asa ar parea. Dar am ceva esential, singurul lucru important de fapt in viata unui om, asa ca experienta acumulata pina acum, la care trebuie sa renunt momentan, fiindca nu-mi foloseste la nimic atit timp cit nu stiu limba, cit nu pot lega cuvintele, exact instrumentele cu care lucrez, e intr-o pauza, sa zicem binevenita. Mai precis, nu pot sa scriu nici macar un cacat de articol fiindca nu cunosc idioma astora. Fiindca nu vorbim aici despre limbajul de strada, sau cel abia injghebat de la supermercado, in jurnalism trebuie sa stii toate fineturile unei limbi, expresii, sintagme etc., asta daca vrei sa reinventezi limbajul si sa-ti definesti propriul stil.

Deci… e al dracu de greu. Uneori imi vine sa pling de ciuda, fiindca salariile sint foarte bune in presa de aici si nu exista nici sictirul din redactiile din Ro., nici lipsa de onestitate, si nici nu e cazul sa mai spun ca sindicatele de-aici chiar se zbat pentru drepturile tale. Am ajuns sa regret toate telenovelele pe care am refuzat sa le vad. Zau… asa bine mi-ar fi prins acum. Dar ce sa mai, nu are rost sa ma gindesc la ce nu pot face, ci la ce trebuie sa fac…

Ies in plin soare si caut cursuri de spaniola la Casa de Cultura Palifox. Un mosneag simpatic ma intreaba: “Seniorita, te plimbi sau te duci spre munca?” “Ma plimb”, ii zic.”Asa si trebuie”, zice mosneagul meu.

Si-mi dau seama ca in ultimele luni asta a fost ocupatia mea. Sa ma plimb. Stiu ca suna oarecum boem si romantic, dar chiar incep sa ma oftic. Simt nevoia sa muncesc. Sa obosesc. Sa cad lata. Sa injur un sef ceva. Sa-l iau de guler pentru niste virgule in plus sau in minus. Ceva care sa ma termine, dar imi dau seama ca in Spania singurul lucru care ma va termina de draci e dublarea filmelor englezesti si frantuzesti in spaniola. Sa-l auzi pe De Niro spunind “tu habla conmigo?” e ceva peste puterea mea de ingaduinta. Mai mult de jumatate din farmecul personajelor si talentul actorilor e futut prin dublare.

In fine. Altfel, everything is supercadifragilistic.
Nenea portarul, un tip burtos si zimbacios, de la Casa de Cultura imi da programul si o lista cu 27 de centre unde ma pot inscrie la alte cursuri de spaniola, adrese, telefoane, tot ce trebuie. Dar stiu ca astia sint interesati, nu gluma, sa-si faca limba cunoscuta.

La Paliflox cursurile incep pe 15 iunie si dureaza pina pe 19. Prea tirziu, ca nu mai am rabdare, si e prea scurta perioada. Sa fim seriosi, ce pot invata intr-o saptamina, cind n-am fost in stare in 3 luni si mai mult m-am folosit de intuitie sa pricep ce-mi spune cineva? Mai greu a fost feedbackul pe care trebuia sa-l dau. In continuare conjug verbele in franceza si-i derutez pe toti, hahaha… dupa aia ma enervez si bag un “speak English”?

desigur ma astept la o replica gen “tu habla conmigo”?
asa ca ma intorc cu coada intre picioare la manuscrisul meu unde devin stapina pe tot.