32…

Aceste paragrafe le scriu pentru Mayra. Un fel de preambul la cartea pe care nu are inca puterea s-o citeasca. Chiar eu am tot dat tircoale acestui capitol timp de doua luni pina cind in noaptea asta, in sfirsit, l-am terminat.

“… – Hai scuteşte-mă! Măcar ai idee de ce-ţi pare rău?
– Îmi pare rău pentru că am ezitat.
– Să ce… ?
Şi atunci norii aceia de pe cer, care nu mai storceau odată nici un strop de ploaie, s-au spart în privirile noastre. Ale ei s-au albăstrit mai tare, ale mele s-au făcut negru-tăciune. Am început să răcnim una la alta în plină cîmpie. Niciodată nu fusesem atît de furioase, niciodată nu ne spusesem nici dă-te mai încolo şi cu atît mai mult părea totul decupat dintr-un film prost cu gangsteri orgolioşi care descoperiseră dintr-o dată nişte cuţite înfipte în spinare şi acum trebuiau să se împuşte chiar dacă ţineau încă la amintirile lor în comun, tocmai pentru că împreună şi le construiseră, împreună avuseseră grijă de ele, împreună le ocrotiseră, dar, uite, că acum, tot din pricina aceloraşi principii, erau în stare să calce totul în picioare, să distrugă amintiri, emoţii, confesiuni de dragul unei clipe de odihnă.

Atunci nu vorbeau cei 3 sau 8 sau 10 sau dracu să-i ia cîţi km. Astea erau pretexte. Ceva mult mai adînc se întîmpla în spatele acestor urlete. Mai tîrziu, ioghinul a recunoscut că în viaţa lui nu a auzit aşa muieri minione cu voci atît de aprige. Atunci însă prezenţa lui mă înfuria şi mai tare, orice tentativă de împăciuire din partea lui dădea aripi turbării mele.

(…)

Şi-atunci, într-un moment cînd nu era nimic de apărat, ea i-a luat apărarea.
Şi-atunci a fost ca şi cum s-a rupt ceva în mine, fiindcă asta nu trebuia să se întîmple. Nu mă interesa că el nu avea nici o vină, nu avea importanţă că era om bun sau că pe parcurs se va dovedi că e şi el un mare prost sau un geniu incredibil. Nu aveam timp să mai explic nimănui că genul acesta de discuţii le evitasem toată viaţa şi că atunci cînd apăreau de fapt era începutul sfîrşitului. Şi că eram sătulă de sfîrşituri. Şi că singurele sfîrşituri pe care doream să le trăiesc erau apusurile de soare, din simplu motiv că erau inofensive şi niciodată la fel.
Dar Mayra ştia toate astea, avusese 3 ani la dispoziţie să le descopere, să le vadă, să le intuiască. Avusese timp. Trăise alături de mine, trecusem peste multe căcaturi împreună. Iar acum deodată vedeam că prietenia cu ea era un alt desen în praf, un alt castel de nisip. Iar asta m-a scos atunci din minţi cum nu cred să fi reuşit să mă scoată din minţi nici un bărbat. Cu ăştia era simplu. Nu aveam încredere de la început, nu mă interesa dacă plecau sau dacă rămîneau. Mereu era un altul care să-ţi stîrnească interesul. Mereu un altul pe care tu să-l stîrneşti. Mereu ei se plictiseau, mereu tu trebuia să-ţi vezi de ale tale, apoi iar să-i primeşti înapoi şi tot aşa pînă cînd ţi se lua de plictiselile lor, de felul calin în care ajungeai să empatizezi cu nevoia lor de prăzi noi, şi să dea dracii dacă mai erai bună de ceva pentru ei cînd le ardeai un polonic peste meclă şi le desfigurai certitudinile.

Acum însă nu era vorba de aşa ceva. Acum ne certam pe o pradă inexistentă sau pe vînatul invizibil prins de săgeţile amîndurora. Baticele ne tremurau pe frunte şi alea de nervi. Parcă eram nişte amante trădate din dragoste, nişte pisici rebegite, transpirate, cu blănurile pîrlite de soare, care nu mai aveau loc pe acoperişul prea fierbinte. Potăi fără stăpîn. Uitasem de oboseală, de durerile din tălpi, prea ocupate să ne pocnim urechile cu invective şi să ne agităm bastoanele deasupra capului de parcă stăteam să ne altoim una pe alta, să dăm cu putere pînă ne ia ameţeala. Să spun acum însă de ce-am făcut-o idioată, de ce ea pe mine arogantă cînd déjà se demonstrase fix sub tălpile ei că aveam dreptate, de ce ioghinul ăla tremura ca varga şi se făcuse mic spre invizibil după ce nu-i acceptasem tendinţele mircist-raduiste, all you need is love, bla bla bla… nu ştiu. Ştiu că furia mea creştea cu atît mai mult cu cît îmi dădeam seama că e o tîmpenie totul, că uite cum soarele apune, noi n-am ajuns unde trebuie, ea tot cu genunchiul praf, ăstalalt tot cu laptele în brîu, pietrişul tot sub picioarele noastre şi de-abia de-acum încolo mai aveam fix 3 km pînă în Puente la Reina.
S-a terminat totul brusc, aşa cum a şi început. Ne-am întors spatele una alteia, dar asta ar fi însemnat s-o luăm în direcţii opuse şi drumul se întindea înainte, iar noi eram încă pe aceeaşi cărare ce ne suportase bătăile din picior. În clipa aceea, cînd s-a aşternut liniştea în văi şi ecourile răcnetelor noastre au amuţit, a căzut şi înserarea. Abia atunci am simţit că-mi pocnesc urechile. Cît timp urlam eram în siguranţă încă, tăcerea asta a venit ca un sfîrşit de lume. Aproape că ne-a răpus.
Nu de oboseală, asta dispăruse din senin. Am început să ne mişcăm picioarele mai repede decît nişte maratonişti de cursă lungă, astfel că am ajuns în jumătate de oră în oraşul cu nume de regină, fir-ar ea a dracu de regină că prăbuşită mai era. Am intrat amîndouă cu lacrimile curgîndu-ne şiroaie pe obraji, cu bastoanele tocite de furie şi cu tălpile arzînd de durere. Tăcerea dintre noi, care nu era linişte, ne alimentase să sfărîmăm de pietre şi să tăvălim în praf puroaie mai vechi. Să curgă sînge, deci, poate aşa ne învăţăm minte. Alin în spatele nostru era mai derutat decît un copil prins că nu ştie tabla înmulţirii cu 3.”

(Cafe con leche, pag. 55-57, “Cat fight pe cîmpii”)