32…

Aceste paragrafe le scriu pentru Mayra. Un fel de preambul la cartea pe care nu are inca puterea s-o citeasca. Chiar eu am tot dat tircoale acestui capitol timp de doua luni pina cind in noaptea asta, in sfirsit, l-am terminat.

“… – Hai scuteşte-mă! Măcar ai idee de ce-ţi pare rău?
– Îmi pare rău pentru că am ezitat.
– Să ce… ?
Şi atunci norii aceia de pe cer, care nu mai storceau odată nici un strop de ploaie, s-au spart în privirile noastre. Ale ei s-au albăstrit mai tare, ale mele s-au făcut negru-tăciune. Am început să răcnim una la alta în plină cîmpie. Niciodată nu fusesem atît de furioase, niciodată nu ne spusesem nici dă-te mai încolo şi cu atît mai mult părea totul decupat dintr-un film prost cu gangsteri orgolioşi care descoperiseră dintr-o dată nişte cuţite înfipte în spinare şi acum trebuiau să se împuşte chiar dacă ţineau încă la amintirile lor în comun, tocmai pentru că împreună şi le construiseră, împreună avuseseră grijă de ele, împreună le ocrotiseră, dar, uite, că acum, tot din pricina aceloraşi principii, erau în stare să calce totul în picioare, să distrugă amintiri, emoţii, confesiuni de dragul unei clipe de odihnă.

Atunci nu vorbeau cei 3 sau 8 sau 10 sau dracu să-i ia cîţi km. Astea erau pretexte. Ceva mult mai adînc se întîmpla în spatele acestor urlete. Mai tîrziu, ioghinul a recunoscut că în viaţa lui nu a auzit aşa muieri minione cu voci atît de aprige. Atunci însă prezenţa lui mă înfuria şi mai tare, orice tentativă de împăciuire din partea lui dădea aripi turbării mele.

(…)

Şi-atunci, într-un moment cînd nu era nimic de apărat, ea i-a luat apărarea.
Şi-atunci a fost ca şi cum s-a rupt ceva în mine, fiindcă asta nu trebuia să se întîmple. Nu mă interesa că el nu avea nici o vină, nu avea importanţă că era om bun sau că pe parcurs se va dovedi că e şi el un mare prost sau un geniu incredibil. Nu aveam timp să mai explic nimănui că genul acesta de discuţii le evitasem toată viaţa şi că atunci cînd apăreau de fapt era începutul sfîrşitului. Şi că eram sătulă de sfîrşituri. Şi că singurele sfîrşituri pe care doream să le trăiesc erau apusurile de soare, din simplu motiv că erau inofensive şi niciodată la fel.
Dar Mayra ştia toate astea, avusese 3 ani la dispoziţie să le descopere, să le vadă, să le intuiască. Avusese timp. Trăise alături de mine, trecusem peste multe căcaturi împreună. Iar acum deodată vedeam că prietenia cu ea era un alt desen în praf, un alt castel de nisip. Iar asta m-a scos atunci din minţi cum nu cred să fi reuşit să mă scoată din minţi nici un bărbat. Cu ăştia era simplu. Nu aveam încredere de la început, nu mă interesa dacă plecau sau dacă rămîneau. Mereu era un altul care să-ţi stîrnească interesul. Mereu un altul pe care tu să-l stîrneşti. Mereu ei se plictiseau, mereu tu trebuia să-ţi vezi de ale tale, apoi iar să-i primeşti înapoi şi tot aşa pînă cînd ţi se lua de plictiselile lor, de felul calin în care ajungeai să empatizezi cu nevoia lor de prăzi noi, şi să dea dracii dacă mai erai bună de ceva pentru ei cînd le ardeai un polonic peste meclă şi le desfigurai certitudinile.

Acum însă nu era vorba de aşa ceva. Acum ne certam pe o pradă inexistentă sau pe vînatul invizibil prins de săgeţile amîndurora. Baticele ne tremurau pe frunte şi alea de nervi. Parcă eram nişte amante trădate din dragoste, nişte pisici rebegite, transpirate, cu blănurile pîrlite de soare, care nu mai aveau loc pe acoperişul prea fierbinte. Potăi fără stăpîn. Uitasem de oboseală, de durerile din tălpi, prea ocupate să ne pocnim urechile cu invective şi să ne agităm bastoanele deasupra capului de parcă stăteam să ne altoim una pe alta, să dăm cu putere pînă ne ia ameţeala. Să spun acum însă de ce-am făcut-o idioată, de ce ea pe mine arogantă cînd déjà se demonstrase fix sub tălpile ei că aveam dreptate, de ce ioghinul ăla tremura ca varga şi se făcuse mic spre invizibil după ce nu-i acceptasem tendinţele mircist-raduiste, all you need is love, bla bla bla… nu ştiu. Ştiu că furia mea creştea cu atît mai mult cu cît îmi dădeam seama că e o tîmpenie totul, că uite cum soarele apune, noi n-am ajuns unde trebuie, ea tot cu genunchiul praf, ăstalalt tot cu laptele în brîu, pietrişul tot sub picioarele noastre şi de-abia de-acum încolo mai aveam fix 3 km pînă în Puente la Reina.
S-a terminat totul brusc, aşa cum a şi început. Ne-am întors spatele una alteia, dar asta ar fi însemnat s-o luăm în direcţii opuse şi drumul se întindea înainte, iar noi eram încă pe aceeaşi cărare ce ne suportase bătăile din picior. În clipa aceea, cînd s-a aşternut liniştea în văi şi ecourile răcnetelor noastre au amuţit, a căzut şi înserarea. Abia atunci am simţit că-mi pocnesc urechile. Cît timp urlam eram în siguranţă încă, tăcerea asta a venit ca un sfîrşit de lume. Aproape că ne-a răpus.
Nu de oboseală, asta dispăruse din senin. Am început să ne mişcăm picioarele mai repede decît nişte maratonişti de cursă lungă, astfel că am ajuns în jumătate de oră în oraşul cu nume de regină, fir-ar ea a dracu de regină că prăbuşită mai era. Am intrat amîndouă cu lacrimile curgîndu-ne şiroaie pe obraji, cu bastoanele tocite de furie şi cu tălpile arzînd de durere. Tăcerea dintre noi, care nu era linişte, ne alimentase să sfărîmăm de pietre şi să tăvălim în praf puroaie mai vechi. Să curgă sînge, deci, poate aşa ne învăţăm minte. Alin în spatele nostru era mai derutat decît un copil prins că nu ştie tabla înmulţirii cu 3.”

(Cafe con leche, pag. 55-57, “Cat fight pe cîmpii”)

33…

“… Poate şi acesta să fie un test pentru prieteni.
Cînd sînt foarte obosită, după ce depăşesc un anumit prag, atunci devin mai lucidă şi ceva ludic se trezeşte în mine, o chicoteală a spiritului inexplicabilă, dar atît de gîlgîitoare, aproape isterică, de parcă aş fi fumat iarbă. Un rîs negru, care se naşte din pîntece şi urcă sus, spre tîmple, ameţindu-mă de o bucurie fantastică. O fericire care vine în valuri, din ce în ce mai puternică, parcă te pocneşte cu biciul, dar în loc să plîngi de durere, hohoteşti şi mai ceri cîteva şfichiuieli. Adrenalina oboselii. Pragul limită peste care treci şi fix atunci apar cele mai colosale idei, se dezleagă toate limbile şi nodurile gordiene ca de la sine, apar motivaţii şi implicaţii şi savurezi fiecare clipă de fervoare, de gîdilătură mentală, de spasm al tîmplelor. Cînd laşi în altă dimensiune pielea, oasele, venele şi capilarele, articulaţiile, încheieturile şi cînd nimic din fizicul tău nu mai are importanţă. Abia atunci se trezeşte spiritul. Aici, acum se naşte creaţia. Între tîmplele tale…
Mi s-a întîmplat să lucrez de atîtea ori în echipă cu oamenii mei şi să nu dormim nopţile ca să terminăm ceva la timp… Constatam că atunci eram mai uniţi ca niciodată, atunci vedeam mai clar umanul din noi, nevoia de unul şi de celalălalt, atunci ne veneam în întîmpinare cu rapiditate, cu îngăduinţă, ne prindeam într-o horă mentală, demonică aproape, un dezmăţ de-a dreptul pervers al imaginaţiei şi al emoţiilor. Atunci rîdeam ca să nu aţipim. Atunci ne iubeam mai mult, tocmai pentru că treceam împreună prin aceleaşi ore mici din noapte şi fumam împreună sau comandam pizza pe care apoi, tot de oboseală, nu reuţeam s-o mai mîncăm, sau ne tachinam unul pe celălalt, fără să ne facem griji că nu terminăm la timp. Ştiam că vom termina la timp. Important era că împreună eram acolo, în acea buclă a timpului, împreună făceam ca lucrul acela să iasă din mîinile noastre sau din ţeasta noastră. Sau din nesomnul nostru. Din neliniştea noastră. Că uneam idei, suflam ceva talent şi experienţă peste, lucram cot la cot, tîmplă lîngă tîmplă. Aveam acelaşi cearcăne, dar eram atît de fericiţi. Pentru că eram împreună.
Împreună….”

(Cafe con leche, pag 61, cap. Pierduti pe cimpii, pierduti de noi insine)

Nu mai exista punctul zero de la care s-o pornesc, desi aici, intr-o tara straina, renuntind la tot, asa ar parea. Dar am ceva esential, singurul lucru important de fapt in viata unui om, asa ca experienta acumulata pina acum, la care trebuie sa renunt momentan, fiindca nu-mi foloseste la nimic atit timp cit nu stiu limba, cit nu pot lega cuvintele, exact instrumentele cu care lucrez, e intr-o pauza, sa zicem binevenita. Mai precis, nu pot sa scriu nici macar un cacat de articol fiindca nu cunosc idioma astora. Fiindca nu vorbim aici despre limbajul de strada, sau cel abia injghebat de la supermercado, in jurnalism trebuie sa stii toate fineturile unei limbi, expresii, sintagme etc., asta daca vrei sa reinventezi limbajul si sa-ti definesti propriul stil.

Deci… e al dracu de greu. Uneori imi vine sa pling de ciuda, fiindca salariile sint foarte bune in presa de aici si nu exista nici sictirul din redactiile din Ro., nici lipsa de onestitate, si nici nu e cazul sa mai spun ca sindicatele de-aici chiar se zbat pentru drepturile tale. Am ajuns sa regret toate telenovelele pe care am refuzat sa le vad. Zau… asa bine mi-ar fi prins acum. Dar ce sa mai, nu are rost sa ma gindesc la ce nu pot face, ci la ce trebuie sa fac…

Ies in plin soare si caut cursuri de spaniola la Casa de Cultura Palifox. Un mosneag simpatic ma intreaba: “Seniorita, te plimbi sau te duci spre munca?” “Ma plimb”, ii zic.”Asa si trebuie”, zice mosneagul meu.

Si-mi dau seama ca in ultimele luni asta a fost ocupatia mea. Sa ma plimb. Stiu ca suna oarecum boem si romantic, dar chiar incep sa ma oftic. Simt nevoia sa muncesc. Sa obosesc. Sa cad lata. Sa injur un sef ceva. Sa-l iau de guler pentru niste virgule in plus sau in minus. Ceva care sa ma termine, dar imi dau seama ca in Spania singurul lucru care ma va termina de draci e dublarea filmelor englezesti si frantuzesti in spaniola. Sa-l auzi pe De Niro spunind “tu habla conmigo?” e ceva peste puterea mea de ingaduinta. Mai mult de jumatate din farmecul personajelor si talentul actorilor e futut prin dublare.

In fine. Altfel, everything is supercadifragilistic.
Nenea portarul, un tip burtos si zimbacios, de la Casa de Cultura imi da programul si o lista cu 27 de centre unde ma pot inscrie la alte cursuri de spaniola, adrese, telefoane, tot ce trebuie. Dar stiu ca astia sint interesati, nu gluma, sa-si faca limba cunoscuta.

La Paliflox cursurile incep pe 15 iunie si dureaza pina pe 19. Prea tirziu, ca nu mai am rabdare, si e prea scurta perioada. Sa fim seriosi, ce pot invata intr-o saptamina, cind n-am fost in stare in 3 luni si mai mult m-am folosit de intuitie sa pricep ce-mi spune cineva? Mai greu a fost feedbackul pe care trebuia sa-l dau. In continuare conjug verbele in franceza si-i derutez pe toti, hahaha… dupa aia ma enervez si bag un “speak English”?

desigur ma astept la o replica gen “tu habla conmigo”?
asa ca ma intorc cu coada intre picioare la manuscrisul meu unde devin stapina pe tot.