34…

“Cred într-un dumnezeu care dansează, joacă teatru şi spune cele mai perverse bancuri. Nu numai că le spune, ci le ia din realitatea iluzorie sinonimă cu teatrul absurd pe care tot el l-a creat pentru a se distra copios. Un fel de ucigaş fără simbrie.

Blasfemie!, sa strige puritanii… mai dă-i dracu şi pe ăştia… ne fac morală toţi tîmpiţii cărora le dai dreptate doar ca să scapi de ei, altfel nu mai termină. Pe urmă poţi să fumezi o ţigară liniştit şi tăcut… A mai trecut o zi, o săptămînă, o lună… apă pe sub poduri… “

Cafe con leche, pag 73

Anul trecut pe vremea asta numaram zilele in ordine descrescatoare pina la inceperea calatoriei mele pe Camino. Acum le numar pina la terminarea cartii. Mi-am dat ca deadline 21 iunie, zi simbolica pentru noi, pentru ca atunci am facut primul pas. Tot atunci trebuie sa se incheie. Ajunge un an de schimbari colosale. Am numit-o “Cafe con leche” si nici un editor din lume nu ma va convinge sa-i schimb titlul.

O stare brutala de fericire cit timp lucrez. Si cind ies de-acolo la fel.
Un fel de lume aproape, un fel de lume departe. Un pas aici, altul acolo. Sa fii peste tot si nicaieri.

Sa fii in sfirsit acolo unde trebuie. Si din miezul unui feeling sa le construiesti pe cele care nu mai conteaza, dar cu atit mai necesare pentru istoria unui drum. care nu e doar un singur drum, ci mai multe carari care te-au trimis pe el, te-au impins, ti-au dat brinci, si dupa ce realizezi toate astea, fiecare intimplare capata sens.

deci 43… ăăă… 34…