Alte intilniri

“Avea 42 de ani. Tîmplele un pic cărunte şi nişte ochi albaştri zglobii. Un om cu o intuiţie superbă.
– Great. În sfîrşit întîlnesc şi eu pe cineva care nu vede nimic religios în mersul pe jos, ci sport, sănătate şi descoperire de peisaje, locuri, oameni, poveşti de drum.
– Călătoriile nu merită făcute pentru altceva, spune el.
De la 19 ani, omul acesta, an de an, chiar şi de mai multe ori pe an, îşi făcea bagajele şi pleca. Asta era religia lui. Văzuse un sfert de lume.
– Trebuie să începi devreme şi să nu te blochezi pe reguli sau bani. Cele mai interesante sînt călătoriile cu bani puţini. Dar tu? Cum de te-ai decis să faci drumul ăsta singură.
– Nu l-am început singură.
Îi povestesc despre Alin şi Mayra. Şi cum ne-am despărţit din pricina unui café con leche.
– A trouble maker café con leche.
Rîde din ce în ce mai amuzat. Rîd şi eu cam amar.
– Nu se poate aşa ceva, zice. Ăsta a fost doar un pretext.
– Pare stupid, ştiu, dar nu cred că există motive stupide ca să faci ce-ţi trece prin cap.”

(Cafe con leche, cap. II De capul meu, p. 127, “What goes around comes around”)

Tata

“Apoi am intrat cu Marina în catedrala Santa Maria din Burgos. Pe holurile ei se auzea Strauss. Am început să dansez în ritm de vals, iar Marina s-a luat după mine. Aşa ne-a venit. Mi-am amintit de tata. Cum dansam împreună prin casă. Iar el mă răsucea în piruete dese, iar eu chicoteam. Mă purta cu graţie din cameră în cameră, ocolind mobile, apropiindu-mă şi îndepărtîndu-mă de pieptul lui. 1, 2, 3… 1, 2, 3… „Am să te învăţ să valsezi printre oameni”… 1, 2, 3… 1, 2, 3… „Poate cu oamenii”, îl corectam. „Nu, nu… printre ei”. M-am oprit fiindcă am simţit urcînd un val de lacrimi, făcîndu-şi loc printre amintiri grele pe care le credeam uitate.

(…)

Harakkiri, seppuku, jartai mu din bîldibai… N-am ştiut niciodată ce înseamnă jartai mu din bîldibai ăsta pe care taică-miu îl folosea de fiecare dată cînd avea chef de trîntă cu mine şi cu fratelo. Era ceva funny oricum, chiar dacă suna războinic. Mă pomenesc zîmbind pe holurile astea străine, încărcate de umbrele istoriei. Mi-ar fi plăcut să călătoresc cu el, ar fi fost un partener extraordinar de drum. De la el am învăţat primele cuvinte în franceză.
“Oh la la, ma chèrie, que tu es belle!” Plecăciune.
“Oh, musiu, vous êtes très galant!” Plecăciune pînă-n podea.
“Mais biensûûûûrrr” zîmbet larg.
“Ẻvidemment!” zîmbet infatuat de prinţesă.
“Je t’aime” cu inima în ochi.
“Moi non plus” săritură în braţele lui.
Mă buşeşte plînsul. Doamne, ce dor mi-e de el şi cît de repede alungam dorurile astea cînd veneau. Le striveam cu o încruntătură şi priveam mută cerul.
Găsesc în sfârşit mormîntul Campeadorului şi al doñei Jimena şi greutatea momentului mă răstoarnă aproape. Un catafalc oarecare, dacă stai să te gîndeşti. Dar în mine urcă parfumul vechi al timpului, parcă sînt în cinematograful din Medgidia, pe locurile cele mai bune, simt aroma tapiţeriei şi aud scurtcircuitele de pe banda filmului, fîşîit de pungi pe jumătate goale de pufuleţi sau pufarine, clănţănit de popcorn între dinţi. Simt un val de îngrijorare a tuturor spectatorilor în legătură cu soarta Jimenei, nimeni nu-l învinovăţeşte pe El Cid pentru uciderea tatălui ei, gagiu’ e curajos, e frumos, e puternic, ce mai contează? Tata sparge seminţe de dovleac şi pune cojile într-o pungă, ochii-i licăresc în întuneric, nu văd în ce fel şi-au schimbat culoarea, că aş fi ţinut minte şi asta. E pătruns şi el de acţiunea de-acolo, ştiu fiindcă-l admir topită şi gesturile lui mi se înregistrează pe retina memoriei, ca într-un alt film, ce se va scurtcircuita mai încolo, peste ani, pe un drum singuratic. Dar în amintirea asta e curajos, e frumos ca un zeu şi e puternic, uite-aşa mă ia în braţe şi mă învîrte de nu mai ştiu de mine, şi nici n-a omorît pe nimeni, poate doar 2-3 vise de-ale lui, poate mai multe, printre care şi cel de a vedea lumea cu mine. N-a mai apucat.”

(Cafe con leche, cap. II. De capul meu, pp. 122-123, “What goes around comes around”)

Si una dintre melodiile care-i placeau, am gasit-o asa pe youtube, parca a fost clipul facut special:

Chestiuni administrative

Cu totul, actele de rezidenta, inregistrarea la asigurarile sociale, medicale, doctor de familie, deschidere de cont bancar spaniol, DNI, si inregistrarea la fortele de munca mi-a luat trei saptamini, fara batai de cap. totul la modu` lejereanu.

tipul de la unul din cele zece birouri de angajari stia si franceza si engleza, am noroc de data asta, rasuflu usurata. ma intreaba citi ani de presa am in spinare. fac repede socoteala, zic 9, on and off. apoi realizez: 9, fir`ar sa fie??? asa de multi? lua-i-ar gaia… cita irosire… ii spun ca sint freelancer, ca am niste colaborari prin tara, dar nu e de-ajuns. da, ma rog, zic, nu vreau acum neaparat presa, ci un loc unde sa fiu printre spanioli, sa invat limba. dar ce ti-ar placea sa faci?

imi trec rapid in calcul toate posibilitatile.
in nici un caz menaj, la dracu.
ar fi pacat, zice el, cu datele tale.
deci, nu stiu, zic eu. undeva unde se cere engleza sau franceza, dar nu ma deranjeaza nici sa vind popcorn la cinema, si rinjesc. ma si vad… haha!
dar diplomele cind ti le echivalezi?
imi scapa un Jodeeeer!!! ca aia de la Universitate cu mina mea am aruncat-o la gunoi.

am primit in sfirsit rolele si hainele de vara de-acasa. atlassibul a functionat de data asta. nu cred ca spaniolii sint pregatiti pentru fustele mele, vom vedea. dar eu sint pregatita sa ma plimb cu rolele pe trotuarele lor, ca o haimana.

NB: sa ai actele de asigurare medicala aici inseamna ca poti primi asistenta medicala GRATUITA, indiferent daca lucrezi sau nu, daca esti marocan, chinez, spaniol sau roman. m-am gindit ca ar fi bine sa stiti. asa, de chestie.

Flegma

iau o pauza de scris sa-mi curat gitul de o flegma.

simbata mama se intoarce de la piata. cu sacosile incarcate. merge regulamentar pe un trotuar oarecare si mai are citiva pasi pina acasa. un cacat de biciclist intra in ea, o injura, chiar daca… trece peste ea, asa ca sa se invete minte mama sa se mai plimbe pe trotuar, vede boul ca un om a fost ranit din pricina lui, dar pleaca mai departe facind-o “timpita”.

taman ivita acum 3 saptamini dintr-o scurta vacanta din Elvetia, sa zicem, in care s-a simtit minunat, femeia se trezeste la realitatea de cacat a patriei sale, in plina fractura de ligamente, spitalizare tot w/endul si, oh yeah, cele mai ieftine pastile de calmare a durerilor, algocalmine, fiindca a refuzat sa umfle buzunarele asistentelor din spital, care baloseau dupa ceva mizilicuri, pe motiv ca si-a platit ani de zile asigurarile sociale. vine un nenea doctoru de garda, care, fara sa-i faca radiografie, zice: gata, la operatie cu tine! ca trebuia sa-si faca si el norma de operatii pe luna. why not?

trotuarele nu mai sint demult sigure.
politia nu prinde biciclistul.
spitalul ii umfla pe toti cu algocalmine, ca alte calmante nu exista prin dulapuri decit la schimb cu ciocolata sau pachetele de cafea.
eu nu sint linga ea, fiindca am ales sa mor pe alte strazi, nu alea pe care mi-am bulit genunchii in copilarie, dar mult mai prietenoase.

bai, cacatilor! hai sictir! n-o sa intilnesti nicaieri in lume lipsa asta de respect fata de un om decit in Romania, in orice domeniu, in orice gaura de sarpe de acolo, ca numai gauri de serpi si scirbe au mai ramas.
double sictir!

One day later edit:

un alt dublu sictir. nu ne-am vorbit, dar cu unii chiar esti pe aceeasi lungime de unda, chiar daca nu-i cunosti decit virtual.

Nota bene insa: cunosc politisti, oameni onesti, care nu mai fac fata prostiei si coruptiei din locul cu pricina. ca acum sint ei ca un fel de Cattani din Caracatita, nu are importanta. stim cu totii ce soarta a avut si ala, saracu…

Simplu

“– Dar mai mult de-atît, continui eu, ce mama dracului poţi să mai ceri de la o femeie?
– Să fie fidelă?
– Dacă are cui… dar unora le place sula de prefect.
– Ce-are sula cu prefectura?
– Nimic nu ştii… mai zici că eşti vizionar…
– Io nu-s vizionar de prefecţi…
– Tu eşti vizionar de foci…
Rîde scurt.
– Hai poate le mai arăt odată ambientadoru’…
– Lasă-le naibii de spirituale, că astea sînt în stare să te dea afară din refugiu că le deranjezi somnul de frumuseţe…
– Pfuaaaa, unde se ascunseseră frumuseţile planetei…
– Apropo de asta, ţi-am povestit de tipul care s-a despărţit de mine pentru că, după ce şi-a făcut el nu ştiu ce calcule, a crezut că voi fi o nevastă prea grasă pentru el?
– Mai ai mulţi tembeli de-ăştia în pod?
– Nu erau aşa cînd i-am cunoscut eu. Dar peste unii timpul trece aiurea.
– Cîte kile aveai la vremea aia?
– Vreo 47-48. Aveam 19 ani.
– Şi cum de a ajuns el la concluzia că nu-i vei mai încăpea în pat?
– Habar n-am. Cică aveam obrajii roz.
– Aha… probabil te-a asociat cu vreo purcică ce-i dădea tîrcoale…
– Haha! Unde era conexiunea…
– Şi cum ţi-a zis: gata, mi amor, ne despărţim că eşti pe cale să te îngraşi în 15-20 ani?!!!
În sfîrşit rîdeam cu lacrimi, ca în prima parte a călătoriei.
– Nu! Mi-a zis după 13 ani că ăsta a fost motivul, că nu cred că era chiar atît de prost să vină cu pretexte de-astea la mine.
– N-a avut tupeu, mai exact. Şi…?
– Şi ce… mă uitam la el ca la felul 14 şi-mi venea să-mi vîr cianură pe beregată că suferisem după el 2 ani, şi n-ar fi meritat nici 2 secunde.
– Dar ce păţise?
– Păi, dacă e să continuăm tot aşa superficial discuţia, că nici nu merită prea multe profunzimi toată povestea asta, individul avea vreo 120 de kile şi mi se părea că mi-a explodat un fost iubit pe scaun. Ironic, nu?
– Tragic aş putea spune. Cred că şi-a băgat unghiile în gît cînd te-a văzut ca un fus.
– Ei, nu chiar ca un fus. Că mai pusesem şi eu vreo 4 kile în tot acest timp pe mine, dar orişicît nu 40, cum se aştepta.
– Mai degrabă o fi fost dezamăgit…
– Posibil… ce importanţă mai are… Ţie-ţi dă mîna să vorbeşti pentru că arăţi ca un fîrlifus. Las’ că te văd eu peste 13 ani.
Mă sărută.
– Vom fi doi fîrlifuşi îngăduitori.
Ce simplu devenea totul. Deşi în urma noastră restul lumii părea că se darîmă. Nu ne mai păsa de nimeni. Lumea se reducea atunci doar la respiraţiile noastre. Era un fel de blank în mintea noastră, un simplu popas pe care-l inspiram amîndoi cu toată puterea cruzimii spre care ne împinseseră ceilalţi. Le făcusem destul jocurile, ne lăsasem destul manipulaţi de interesele, lamentările şi inepţiile lor, fără să ne gîndim o clipă că şi noi eram importanţi. Le rezistasem destul, cînd nu trebuia decît să facem un pas mai încolo.”

(Cafe con leche, cap. Dragostea pe Camino, p. 260-261, “Stimabilul domn Vodky”)

Mujeres

“Nu-i trecea nimic prin scăfîrlie, minunea ei umană se reducea la un înveliş fizic, nas, gură, ochi, atîtea kile, atîtea degete, dacă aş fi ştiut cele 10 reţete de prăjituri bune pentru a-ţi recuceri bărbatul, sau cum să-i vii de hac soacrei în trei paşi, aş fi fost şi la ora asta cea mai bună prietenă a ei.

Ce-a făcut toată lumea asta bolnavă de corason cu toate datele pe care le-au hărăzit ursitoarele? Sau astrele? Sau mama lui de destin? Cine spune că are cineva dreptul să te plictisească de moarte cu neputinţele astea? Vreţi milă? Nu există aşa ceva. Vreţi îngăduinţă? Poftim! Împrumut oricui are nevoie bastonul meu de pelerin.

(…)

Ete na!!! Scîrţ şi iar scîrţ! Au avut doar mici jocuri, mici drame, mici amoruri, interese şi mai mici, empatii inexistente, morocăneli de vaci blajine sau furii de pupeze, toate decupate din aceeaşi mare poveste universală, cineva le spusese sau le făcuse ceva şi se acrise pipota în ele. Muuu… Îmi vor arăta maşinile lor, vor inventa pretexte că au ceva important de făcut, vreun plod de hrănit, vreo placă dentară de pus.
Ce am putea noi învăţa de la gagicile astea? Huh?! Cum se schimbă bujiile? Cum se spală rufele la maşină pe timp de ploaie? Să ne expulzăm la rîndul nostru soacrele din ogradă, apucate dintr-o dată de streche, fiindcă vrem să demonstrăm cuiva – care nu vrea să vadă asta – forţa dragostei? Asta e dragoste? Doar n-o să ne apucăm să le povestim despre nopţile albe, pline, euforice, cînd ni se adîncea, dincolo de oboseală, ridul dintre sprîncene, ni se ascuţea tăişul privirii şi crăpa fierea în noi pentru că ne luasem la întrecere cu noi înşine? Şi ce-ar putea ăştia să-nţeleagă din toate astea cînd plîng în hohote după teritorii pierdute? Aşa mă ia un rîs homeric, de-mi vine să mă rog la împăratul muierilor să mă scutească de alte lacrimozităţi (poate mă ascultă, mai ştii?), cu atît mai mult cu cît văd degetul unora care mă arată, şi deşi ştiu că aş putea să-l muşc pînă la os, să-l rod pînă în temelie şi nici măcar să nu ştie ce s-a întîmplat, am dintr-o dată un respect deosebit pentru dinţii mei.
Avea oare idee femeia asta cît era de gratuită? Şi cît de penibilă? Şi cît de asemenea cu alte milioane de femei era, ca ţigările din zecile de pachete pe care le fumasem deja în ultimul an? Dacă tăcea doamnă rămînea. Mă luase o scîrbă suverană că uite, terminasem ceva şi nimic nu se schimbase, lumea era aceiaşi, rahatul unora trosnea şi plesnea în mii de direcţii, miasmele sufletului uman împroşcau încolo şi încoace, în sus şi în jos, de-a latul şi de-a curmezişul, rula din nou filmul „Imperiul contraatacă”, sau „ Forever living stupidcat”, sau „Supercunt reloaded”, se puneau la cale din nou strategii, deopotrivă cu speranţe murdare, manipulatoare, sclavagiste, de ce aterizasem aici? Juca atîta teatru că-mi venea s-o plesnesc peste ochi pînă mă usturau palmele.
În loc de asta îi povestesc o întîmplare comică, o fac să rîdă, Doamne, cît e de simplu, ca să pot rîde, la rîndul meu de întreaga situaţie, ca să pot rîde amar, fără ca ea să-şi dea seama că rîd de mine de fapt, fiindcă, iată, fugeam de un anumit calapod de oameni şi cu cît fugeam mai tare cu atît dădeam tot peste… Un rîs rău, veninos, şi cu atît mai puternic, mă tăvăleam pe jos şi nu era nici un porumbel în jur să zboare năucit, şi n-avea nici o vină ea, chiar aşa, ce vină avea, decît că era a nu ştiu cîta fiinţă umană care-şi vărsa dejecţiile în capul meu, fără să se gîndească măcar o secundă că poate aveam altceva de făcut, de aflat, altcuiva poate de zîmbit, că mutra ei nu-mi spunea nimic, că nu aveam s-o port cu mine nicăieri niciodată, pe nici un drum, că nu-i voi dedica nici o aventură, cel mult rîndurile astea, pe care la o adică le şi pot şterge, şi odată cu asta urmele trecerii ei prin viaţa mea.”

(Cafe con leche, cap. Dragostea pe Camino, p. 197-198, “Mujeres al poder”)

Şi din ţară o întîmplare a lui Zan, din păcate nu e banc.

“sa-ti zic: pana acum nu am avut net si, cum alta posibilitate de contact nu am, m-am dus pe capul lor. “nu merge netul, iar mail nu am avut cum sa va trimit”. a a verificat femeia prin calculator, apoi mi-a spus “noi l-am taiat”. “dar de ce, doamna? scandenta facturii nu e depasita” (deja incepusem sa ma enervez, caci atunci incep sa vorbesc cu doamna asta de parca as fi in fata dirigintei din liceu intreband-o de ce mi-a scazut nota la purtare). raspuns “dar daca nu vei plati?”. bai, mi-au trecut toti nervii pe loc, asa ceva e sfarsitul lumii. radea cu bale un mosneag la coada. mentiune doar pentru tine: era foca.”

mentiunea era necesara pentru ca acum patru ani avusesem o discutie de vreo 3 ore, cu argumente, exemple si multe, multe contraziceri cînd eu venisem cu teoria, in care cred si acum, ca majoritatea oamenilor grasi – NU TOTI! – sint nesimtiti. iar de-atunci de fiecare data cind Zan patea ceva cu vreo functionara, – foarte rar se apuca de administrat si organizat viata sa sociala -, il intrebam: era gras/a? iar eu, de fiecare data cînd aveam o intilnire, convorbire sau smecherie nereusita spuneam: “avea peste limita admisa de colesterol in organism”. “era simpatica, îi ia el acum apararea, dar de o imbecilitate naturala. trebuia să spun cuiva si erai cea mai potrivita persoana”.

Celorlalte:

Yoghi…

“Aşa sau aşa, ce importanţă avea? Ce ne interesa pe noi de soarta prostituatelor românce sau a delincvenţilor care îngroşau celulele din ţări străine? Fiecare cu alegerile lui. Şi fiecare plătea pentru ce face. Erau atîţia chinezi care căsăpeau oameni în magazinele lor de suveniruri de căcat, oameni care dispăreau de pe faţa pămîntului printre rafturile alea ale lor încărcate de jafuri sclipitoare, că nu le puteai numi mărfuri, dispăruţi ale căror organe erau mai apoi vîndute pe piaţa neagră pentru salvarea altor vieţi omeneşti, o adevărată afacere, dar despre asta nu spunea nimeni nimic, nu ştia nimeni nimic. Ce vină aveam noi că unii erau discreţi în fărădelegile lor, iar alţii îşi etalau prostia cu mîndrie? Eu însămi cunoşteam fete pe care le avusesem colege de şcoală generală sau de liceu care aleseseră să-şi vîndă trupul pentru nişte gologani în plus, rochii, parfumuri, ştrasuri, poşete, prostii, cu acordul părinţilor, care acum aveau un nou acoperiş la casă, din cărămidă roşie, nu din ţigle, ce să spun, se realizaseră cu toţii, n-aveau decît să crape toţi vecinii de ciudă. Fete care promiteau cîndva, fete care ar fi putut fi la casa lor acum, poate nu cu acoperiş din cărămizi, dar cu ţiglele pe casă, doamne onorabile, crescînd copii onorabili, cu soţi mai mult sau mai puţin onorabili, şi asta ar fi trebuit să fie singura lor dramă. Ar fi putut să-şi ducă existenţa decent în oraşul lor de provincie cu meseriile pentru care s-au pregătit, dacă sistemul le-ar fi permis, dacă ar fi existat o protecţie socială stabilă a statului.

(…)

Ne plimbam aşa fără nici un chef acum, deşi dorisem atît de mult să vizităm oraşul. Ne-am aşezat şi ne-am ridicat de pe bănci, am intrat într-o florărie pamploneză doar ca să mirosim flori, garoafe şi frezii şi trandafiri de toate culorile, apoi am intrat în supermercado, am cumpărat sucuri şi alune, şi lapte de soia pentru ei, şi cornuri de ciocolată pentru mine, şi năut pentru ei, şi iaurturi pentru mine, şi sandvişuri vegetale pentru ei, iar Alin a mai cumpărat o cutie din care cică putea să facă un fel de supă, că tot avea refugiul ăsta bucătărie proprie.
– Bine, fă ce vrei, numai ai grijă să iasă bună, că nu trebuie s-o mai cărăm şi pe asta după noi, am spus.

(…)

Alin ronţăia alune, pocnindu-le între măselele lui sănătoase, mirat mereu de tot ce se întîmplă sau de ce vede. Dacă l-a durut ceva pe tot parcursul acestei călătorii nu am ştiut niciodată. El era acolo cu noi, spunînd cîte o tîmpenie. Îl suspectam c-o face special, ca să ne mai distragă gîndurile. Era fie un mare naiv, fie un mare înţelept, Buddha sau Bivolaru. Ce ştiu eu? Îmi plăcea ca om, mă dispera ca partener de drum cu împăraţii şerpilor şi ţînţarilor lui şi cu întîlnirile de gradul III cu extratereştrii.

Atunci însă, în clipele acelea se gîndea la italiancă. I-am făcut o poză, pătrunzînd parcă în mintea lui. Vedeam că se petrece ceva. La auzul clickului a tresărit şi a zis hotărît:
– De mîine măresc doza de femei, şi a spart altă alună. Îi auzeam scrîşnetul măselelor, dar nu cred că simţea gustul alunelor.
– Ce, mă? a ridicat Mayra ochii către el.
– Astea pe care le masez, ronţăie el mai departe cu privirea într-un punct fix, numai de el ştiut. Rumegase decizia asta de cîteva minute bune. Să mai spăl din imaginea asta infectă a românilor.
Am zîmbit. A fost cea mai mare declaraţie de umanitate pe care am auzit-o pe Camino.

S-a ţinut de cuvînt.”

(Cafe con leche, p. 49-51., “Pamplona”)

Detalii

“Eram cu capul lipit de fereastra autobuzului şi nu eram.
Eram la terasa aceea jegoasă şi nu eram.
Eram în toţi cei patru pereţi ai singurătăţii sale, parcă şi-n blînda zbatere a lumînărilor de pe noptieră, în mucurile de ţigară din scrumieră, eram chiar fumul de ţigară ce-i traversa plămînii, şi eram în urmele de zaţ din ceaşca lui de cafea.
Eram acolo şi nu eram.
Eram pe drum şi nu mai eram.
Şi cine ştie dacă îl voi mai vedea vreodată.
Cineva îi şterpelise zîmbetul şi nu i-l mai dăduse înapoi. Eu să fi fost netrebnica? Eu care mereu plecam?
Am adormit pesemne cu fruntea vibrînd pe marginea ferestrei.
Voiam în vis să mă întrupez din toate astea, lucruri familiare, tabieturi şi relaxări, cafele cu lapte sau fără lapte, amare sau dulci, şi să cobor la prima staţie, să fiu iar lîngă tine, alături, să-nchid ochii, să tac, să mă aşez. Dar iar mi-a fost teamă să nu-mi spună cineva, oricine, nu, nu-mi sta aproape, e prea periculos. Cu stoicism să se golească unele clipe de propria lor rotunjime…
Deschid ochii şi văd. Iar alteori îmi imaginez. Dar totul în acelaşi timp:

… o herghelie de cai alergînd către un orizont azuriu, crupele alea puternice, zvelte, simt vîntul care-şi prinde scaieţii în coamele lor fluturînde…

… cerul răsturnat peste ape, văzduhul încărcat de misterele nopţii, aromele carnale, abia perceptibile, de clopoţei şi toporaşi, care ar fi putut scoate din minţi pînă şi-un criminal în serie…

… scîrţîitul nisipului sub tălpile goale, desculţă prin deşert alergînd spre fata morgana..

… toamnele peste bolţi, frunzele peste gîrle, berzele care pleacă, ploile care vin…

… săruturi pe pielea încinsă, vîntul moale peste săruturi, bolovanul pe care am stat amîndoi, behăitul telefonului care ne-a chemat la ordine, la minciuna de zi cu zi, teatrul social la care trebuie să te întorci fără să mai găseşti în tine puterea să oftezi…

… atîtea clipe suspendate între dorinţă şi încremenire.

(….)

Eşti pregătit să dai cu totul peste întîmplările acelea închipuite, peste comori sufleteşti, peste case părăsite şi unghere stinghere, peste palate de cleştar şi clopote de sticlă, deopotrivă peste mizerie şi frumuseţe. Dar mai mult parcă frumuseţe, fiindcă doar asta ţi-ai imaginat.

Dar uşor, uşor, insesizabil de uşor, după ce cobori din autobuz, sau din tren, sau din avion, după ce părăseşti o terasă oricît de vai de mama ei ar fi, ochii încep să ţi se îngusteze, să se întunece, căldura lor, mirarea lor, dispar, pînă cînd tot mai des vrei să-i închizi, ca să nu vezi, ca să nu mai vezi, braţele nu mai vor să cuprindă, rănite de doruri, jupuite la rîndul lor de alte îmbrăţişări mincinoase, de desprinderi, de fugi, braţele care tac de-a lungul trupului, refuzînd să mai cuprindă lumea, s-o legene, s-o cînte, refuzînd să mai fie cuprinse de teamă, cu teamă, ca nu cumva sufletul, sufletul convex să devină iar concav. Braţele plîng pe lîngă corp neputinţa lor de a se mai deschide. Cînd te luam în braţe, nopţile, de fapt, îmi ceream iertare.”

(Cafe con leche, pag.213-214, partea aIV-a: Dragostea pe Camino, cap: “Sfinţi şi păcătoşi”)

Si bun venit unui înger pe pămînt. Aceste paragrafe sînt pt The Brave One şi îngera ei, Aveline.

Italianca

“… În timp ce cotrobăi prin rucsac nici nu mai ştiu după ce, o muiere şuie, cu chef de pălăvrăgeală îmi zice ceva în italiană. Mă uit în jur şi nu văd pe nimeni. Păi da, cu mine vorbeşte.
– Perdona? ridic sprîncenele.
Ridică şi ea mîna spre geam şi spune:
– Pleuva. Pic pic.
Ce dracu vrea asta de la mine? Pic pic? Da, să plouă, dragă, care e problema ei? Sînt aşa unii care se bagă în seamă pur şi simplu cînd ţi-e lumea mai dragă. O fi pe stop, mă îngrijorez, şi poate vrea tampoane, că zău dacă zăresc vreo picătură de ploaie. Nu mă deranjează să-i vîr pe şestache o bucată de tampon în palmă, dar asta stătea de zece minute şi mă urmărea ca să-şi facă, în sfîrşit, curaj să-mi spună că plouă? Ce ciudaţi sînt unii. Ciudat de prietenoşi…
– Pic, pic, cum să nu, îi arunc şi eu o replică din vîrful patului. Foarte interesant. Zici că nu mai văzuse ploaie în viaţa ei. Trebuia să ajungă în Pamplona şi să mă tragă şi pe mine de mînecă să văd asemenea minunăţii nemaiîntîlnite.

Apoi mă întreabă de unde sînt. Cea mai frecventă întrebare care se poate pune pe un drum internaţional.
– România.

Doamne, atît i-a trebuit, zici că-i futusem tot neamul în gură, i-l maltratasem mai ceva ca Patrick din American Psycho şi-apoi îi vîndusem progeniturile la black market ca pe puii de la gostat.
– O ţară de hoţi şi infractori şi cerşetori şi tîrfe nenorocite.
Ceva ceva italiană mai ştiam şi eu.
– Alooo, senora, îi spun plictisită, du-te şi vîră-ţi ţeasta sub ploaie sau un băţ în cur. Şi-ncerc să-mi văd de treaba mea, dar vita se pornise şi nu-i mai tăcea fleanca. Buzele subţiri ca nişte despicături de buzunare începuseră un speech mortal şi generalizant despre români.
– Ce-ai, fă, eşti stătută? continui în româneşte. Du-te dracu de mahalagioaică.

Ne înţelegeam de minune. Deh, limbi similare. Aia a început să dea din mîini ca apucata, ba şi-a chemat şi matahala de bărbat, arătîndu-mă cu degetul.
– E româncă. E româncă.
Parcă aveam purici.
– Hai că asta e proastă făcută grămadă, mă întorc spre Alin, care avea patul la acelaşi nivel cu al meu.
– I-ai zis tu ceva? că nu fusese atent de la început.
– Nu i-am zis nimic. S-a băgat singură în seamă c-o plesniseră peste ochi fenomenele naturii. Era cît pe ce să-i întind un tampon c-am crezut c-au lovit-o bucuriile în plină plimbare spirituală şi cînd colo asta e ofticată pe români. Uită-te şi tu cum face…
– Senora, zice Alin, care ştia mai bine italiana decît mine, de ce te afli pe Camino?
– Ăăă? face baba.
– Si, madam, zic şi eu pe limba mea, unde ţi-e spiritul de pelerin? (aici mimez un om care se sprijină în baston şi merge pe coclauri) Ai întîlnit trei sau patru români naşpa în viaţa ta de hoaşcă ciufută şi crezi că ne cunoşti? (aici arăt spre mine şi Alin). Sînt tineri de mii de ori mai buni la noi în ţară decît inculţii ăia ai voştri, macaronari de trei lei, pe care dacă-i întrebi ceva despre istoria lumii îţi dau exemple din desene animate Manga porno (deja fac semne obscene). Bine c-au venit româncele să vă facă menajul prin case şi să vă adune chiloţii de sub pat că altfel mureaţi în propria mizerie (la cuvîntul “chiloţi” îi arăt pe ai mei, că doar ce scosesem o pereche nouă din rucsac şi încep să-i învîrt ameninţător prin aer). Hai sictir!

Şi sar sprintenă din pat fix în faţa ei, o dau deoparte din calea mea şi mă îndrept spre duş. Îl las pe Alin să se descurce cu ea, dar în cabina de duş, dau drumul apei reci din greşeală şi nici nu-mi dau seama de asta atît sînt de înfierbîntată. Stau un sfert de oră sub apa îngheţată, cu picioarele pe dalele şi mai reci de faianţă şi încerc să nu mă mai gîndesc la nimic.

Rîsetele noastre de mai devreme din piaţetă zburaseră pe apa sîmbetei.
Cînd m-am întors ceva mai înviorată, Mayra fusese deja şi ea luată la ture şi făcută „puta”.
– N-a mai terminat asta?
– De-atunci tot latră… zice Alin amărît. Lu’ asta nu-i fac masaj.
Iar mă umflă rîsul.
– Poate te prind cumva, îl ameninţă Mayra cu degetul.
– Lasaţi-o să latre pînă i se usucă beregata. Hai mai bine să vedem oraşul.
– Că bine zici.”

(…)

(Cafe con leche, pag 42-44, “Pamplona”)

32…

Aceste paragrafe le scriu pentru Mayra. Un fel de preambul la cartea pe care nu are inca puterea s-o citeasca. Chiar eu am tot dat tircoale acestui capitol timp de doua luni pina cind in noaptea asta, in sfirsit, l-am terminat.

“… – Hai scuteşte-mă! Măcar ai idee de ce-ţi pare rău?
– Îmi pare rău pentru că am ezitat.
– Să ce… ?
Şi atunci norii aceia de pe cer, care nu mai storceau odată nici un strop de ploaie, s-au spart în privirile noastre. Ale ei s-au albăstrit mai tare, ale mele s-au făcut negru-tăciune. Am început să răcnim una la alta în plină cîmpie. Niciodată nu fusesem atît de furioase, niciodată nu ne spusesem nici dă-te mai încolo şi cu atît mai mult părea totul decupat dintr-un film prost cu gangsteri orgolioşi care descoperiseră dintr-o dată nişte cuţite înfipte în spinare şi acum trebuiau să se împuşte chiar dacă ţineau încă la amintirile lor în comun, tocmai pentru că împreună şi le construiseră, împreună avuseseră grijă de ele, împreună le ocrotiseră, dar, uite, că acum, tot din pricina aceloraşi principii, erau în stare să calce totul în picioare, să distrugă amintiri, emoţii, confesiuni de dragul unei clipe de odihnă.

Atunci nu vorbeau cei 3 sau 8 sau 10 sau dracu să-i ia cîţi km. Astea erau pretexte. Ceva mult mai adînc se întîmpla în spatele acestor urlete. Mai tîrziu, ioghinul a recunoscut că în viaţa lui nu a auzit aşa muieri minione cu voci atît de aprige. Atunci însă prezenţa lui mă înfuria şi mai tare, orice tentativă de împăciuire din partea lui dădea aripi turbării mele.

(…)

Şi-atunci, într-un moment cînd nu era nimic de apărat, ea i-a luat apărarea.
Şi-atunci a fost ca şi cum s-a rupt ceva în mine, fiindcă asta nu trebuia să se întîmple. Nu mă interesa că el nu avea nici o vină, nu avea importanţă că era om bun sau că pe parcurs se va dovedi că e şi el un mare prost sau un geniu incredibil. Nu aveam timp să mai explic nimănui că genul acesta de discuţii le evitasem toată viaţa şi că atunci cînd apăreau de fapt era începutul sfîrşitului. Şi că eram sătulă de sfîrşituri. Şi că singurele sfîrşituri pe care doream să le trăiesc erau apusurile de soare, din simplu motiv că erau inofensive şi niciodată la fel.
Dar Mayra ştia toate astea, avusese 3 ani la dispoziţie să le descopere, să le vadă, să le intuiască. Avusese timp. Trăise alături de mine, trecusem peste multe căcaturi împreună. Iar acum deodată vedeam că prietenia cu ea era un alt desen în praf, un alt castel de nisip. Iar asta m-a scos atunci din minţi cum nu cred să fi reuşit să mă scoată din minţi nici un bărbat. Cu ăştia era simplu. Nu aveam încredere de la început, nu mă interesa dacă plecau sau dacă rămîneau. Mereu era un altul care să-ţi stîrnească interesul. Mereu un altul pe care tu să-l stîrneşti. Mereu ei se plictiseau, mereu tu trebuia să-ţi vezi de ale tale, apoi iar să-i primeşti înapoi şi tot aşa pînă cînd ţi se lua de plictiselile lor, de felul calin în care ajungeai să empatizezi cu nevoia lor de prăzi noi, şi să dea dracii dacă mai erai bună de ceva pentru ei cînd le ardeai un polonic peste meclă şi le desfigurai certitudinile.

Acum însă nu era vorba de aşa ceva. Acum ne certam pe o pradă inexistentă sau pe vînatul invizibil prins de săgeţile amîndurora. Baticele ne tremurau pe frunte şi alea de nervi. Parcă eram nişte amante trădate din dragoste, nişte pisici rebegite, transpirate, cu blănurile pîrlite de soare, care nu mai aveau loc pe acoperişul prea fierbinte. Potăi fără stăpîn. Uitasem de oboseală, de durerile din tălpi, prea ocupate să ne pocnim urechile cu invective şi să ne agităm bastoanele deasupra capului de parcă stăteam să ne altoim una pe alta, să dăm cu putere pînă ne ia ameţeala. Să spun acum însă de ce-am făcut-o idioată, de ce ea pe mine arogantă cînd déjà se demonstrase fix sub tălpile ei că aveam dreptate, de ce ioghinul ăla tremura ca varga şi se făcuse mic spre invizibil după ce nu-i acceptasem tendinţele mircist-raduiste, all you need is love, bla bla bla… nu ştiu. Ştiu că furia mea creştea cu atît mai mult cu cît îmi dădeam seama că e o tîmpenie totul, că uite cum soarele apune, noi n-am ajuns unde trebuie, ea tot cu genunchiul praf, ăstalalt tot cu laptele în brîu, pietrişul tot sub picioarele noastre şi de-abia de-acum încolo mai aveam fix 3 km pînă în Puente la Reina.
S-a terminat totul brusc, aşa cum a şi început. Ne-am întors spatele una alteia, dar asta ar fi însemnat s-o luăm în direcţii opuse şi drumul se întindea înainte, iar noi eram încă pe aceeaşi cărare ce ne suportase bătăile din picior. În clipa aceea, cînd s-a aşternut liniştea în văi şi ecourile răcnetelor noastre au amuţit, a căzut şi înserarea. Abia atunci am simţit că-mi pocnesc urechile. Cît timp urlam eram în siguranţă încă, tăcerea asta a venit ca un sfîrşit de lume. Aproape că ne-a răpus.
Nu de oboseală, asta dispăruse din senin. Am început să ne mişcăm picioarele mai repede decît nişte maratonişti de cursă lungă, astfel că am ajuns în jumătate de oră în oraşul cu nume de regină, fir-ar ea a dracu de regină că prăbuşită mai era. Am intrat amîndouă cu lacrimile curgîndu-ne şiroaie pe obraji, cu bastoanele tocite de furie şi cu tălpile arzînd de durere. Tăcerea dintre noi, care nu era linişte, ne alimentase să sfărîmăm de pietre şi să tăvălim în praf puroaie mai vechi. Să curgă sînge, deci, poate aşa ne învăţăm minte. Alin în spatele nostru era mai derutat decît un copil prins că nu ştie tabla înmulţirii cu 3.”

(Cafe con leche, pag. 55-57, “Cat fight pe cîmpii”)

33…

“… Poate şi acesta să fie un test pentru prieteni.
Cînd sînt foarte obosită, după ce depăşesc un anumit prag, atunci devin mai lucidă şi ceva ludic se trezeşte în mine, o chicoteală a spiritului inexplicabilă, dar atît de gîlgîitoare, aproape isterică, de parcă aş fi fumat iarbă. Un rîs negru, care se naşte din pîntece şi urcă sus, spre tîmple, ameţindu-mă de o bucurie fantastică. O fericire care vine în valuri, din ce în ce mai puternică, parcă te pocneşte cu biciul, dar în loc să plîngi de durere, hohoteşti şi mai ceri cîteva şfichiuieli. Adrenalina oboselii. Pragul limită peste care treci şi fix atunci apar cele mai colosale idei, se dezleagă toate limbile şi nodurile gordiene ca de la sine, apar motivaţii şi implicaţii şi savurezi fiecare clipă de fervoare, de gîdilătură mentală, de spasm al tîmplelor. Cînd laşi în altă dimensiune pielea, oasele, venele şi capilarele, articulaţiile, încheieturile şi cînd nimic din fizicul tău nu mai are importanţă. Abia atunci se trezeşte spiritul. Aici, acum se naşte creaţia. Între tîmplele tale…
Mi s-a întîmplat să lucrez de atîtea ori în echipă cu oamenii mei şi să nu dormim nopţile ca să terminăm ceva la timp… Constatam că atunci eram mai uniţi ca niciodată, atunci vedeam mai clar umanul din noi, nevoia de unul şi de celalălalt, atunci ne veneam în întîmpinare cu rapiditate, cu îngăduinţă, ne prindeam într-o horă mentală, demonică aproape, un dezmăţ de-a dreptul pervers al imaginaţiei şi al emoţiilor. Atunci rîdeam ca să nu aţipim. Atunci ne iubeam mai mult, tocmai pentru că treceam împreună prin aceleaşi ore mici din noapte şi fumam împreună sau comandam pizza pe care apoi, tot de oboseală, nu reuţeam s-o mai mîncăm, sau ne tachinam unul pe celălalt, fără să ne facem griji că nu terminăm la timp. Ştiam că vom termina la timp. Important era că împreună eram acolo, în acea buclă a timpului, împreună făceam ca lucrul acela să iasă din mîinile noastre sau din ţeasta noastră. Sau din nesomnul nostru. Din neliniştea noastră. Că uneam idei, suflam ceva talent şi experienţă peste, lucram cot la cot, tîmplă lîngă tîmplă. Aveam acelaşi cearcăne, dar eram atît de fericiţi. Pentru că eram împreună.
Împreună….”

(Cafe con leche, pag 61, cap. Pierduti pe cimpii, pierduti de noi insine)

Nu mai exista punctul zero de la care s-o pornesc, desi aici, intr-o tara straina, renuntind la tot, asa ar parea. Dar am ceva esential, singurul lucru important de fapt in viata unui om, asa ca experienta acumulata pina acum, la care trebuie sa renunt momentan, fiindca nu-mi foloseste la nimic atit timp cit nu stiu limba, cit nu pot lega cuvintele, exact instrumentele cu care lucrez, e intr-o pauza, sa zicem binevenita. Mai precis, nu pot sa scriu nici macar un cacat de articol fiindca nu cunosc idioma astora. Fiindca nu vorbim aici despre limbajul de strada, sau cel abia injghebat de la supermercado, in jurnalism trebuie sa stii toate fineturile unei limbi, expresii, sintagme etc., asta daca vrei sa reinventezi limbajul si sa-ti definesti propriul stil.

Deci… e al dracu de greu. Uneori imi vine sa pling de ciuda, fiindca salariile sint foarte bune in presa de aici si nu exista nici sictirul din redactiile din Ro., nici lipsa de onestitate, si nici nu e cazul sa mai spun ca sindicatele de-aici chiar se zbat pentru drepturile tale. Am ajuns sa regret toate telenovelele pe care am refuzat sa le vad. Zau… asa bine mi-ar fi prins acum. Dar ce sa mai, nu are rost sa ma gindesc la ce nu pot face, ci la ce trebuie sa fac…

Ies in plin soare si caut cursuri de spaniola la Casa de Cultura Palifox. Un mosneag simpatic ma intreaba: “Seniorita, te plimbi sau te duci spre munca?” “Ma plimb”, ii zic.”Asa si trebuie”, zice mosneagul meu.

Si-mi dau seama ca in ultimele luni asta a fost ocupatia mea. Sa ma plimb. Stiu ca suna oarecum boem si romantic, dar chiar incep sa ma oftic. Simt nevoia sa muncesc. Sa obosesc. Sa cad lata. Sa injur un sef ceva. Sa-l iau de guler pentru niste virgule in plus sau in minus. Ceva care sa ma termine, dar imi dau seama ca in Spania singurul lucru care ma va termina de draci e dublarea filmelor englezesti si frantuzesti in spaniola. Sa-l auzi pe De Niro spunind “tu habla conmigo?” e ceva peste puterea mea de ingaduinta. Mai mult de jumatate din farmecul personajelor si talentul actorilor e futut prin dublare.

In fine. Altfel, everything is supercadifragilistic.
Nenea portarul, un tip burtos si zimbacios, de la Casa de Cultura imi da programul si o lista cu 27 de centre unde ma pot inscrie la alte cursuri de spaniola, adrese, telefoane, tot ce trebuie. Dar stiu ca astia sint interesati, nu gluma, sa-si faca limba cunoscuta.

La Paliflox cursurile incep pe 15 iunie si dureaza pina pe 19. Prea tirziu, ca nu mai am rabdare, si e prea scurta perioada. Sa fim seriosi, ce pot invata intr-o saptamina, cind n-am fost in stare in 3 luni si mai mult m-am folosit de intuitie sa pricep ce-mi spune cineva? Mai greu a fost feedbackul pe care trebuia sa-l dau. In continuare conjug verbele in franceza si-i derutez pe toti, hahaha… dupa aia ma enervez si bag un “speak English”?

desigur ma astept la o replica gen “tu habla conmigo”?
asa ca ma intorc cu coada intre picioare la manuscrisul meu unde devin stapina pe tot.

34…

“Cred într-un dumnezeu care dansează, joacă teatru şi spune cele mai perverse bancuri. Nu numai că le spune, ci le ia din realitatea iluzorie sinonimă cu teatrul absurd pe care tot el l-a creat pentru a se distra copios. Un fel de ucigaş fără simbrie.

Blasfemie!, sa strige puritanii… mai dă-i dracu şi pe ăştia… ne fac morală toţi tîmpiţii cărora le dai dreptate doar ca să scapi de ei, altfel nu mai termină. Pe urmă poţi să fumezi o ţigară liniştit şi tăcut… A mai trecut o zi, o săptămînă, o lună… apă pe sub poduri… “

Cafe con leche, pag 73

Anul trecut pe vremea asta numaram zilele in ordine descrescatoare pina la inceperea calatoriei mele pe Camino. Acum le numar pina la terminarea cartii. Mi-am dat ca deadline 21 iunie, zi simbolica pentru noi, pentru ca atunci am facut primul pas. Tot atunci trebuie sa se incheie. Ajunge un an de schimbari colosale. Am numit-o “Cafe con leche” si nici un editor din lume nu ma va convinge sa-i schimb titlul.

O stare brutala de fericire cit timp lucrez. Si cind ies de-acolo la fel.
Un fel de lume aproape, un fel de lume departe. Un pas aici, altul acolo. Sa fii peste tot si nicaieri.

Sa fii in sfirsit acolo unde trebuie. Si din miezul unui feeling sa le construiesti pe cele care nu mai conteaza, dar cu atit mai necesare pentru istoria unui drum. care nu e doar un singur drum, ci mai multe carari care te-au trimis pe el, te-au impins, ti-au dat brinci, si dupa ce realizezi toate astea, fiecare intimplare capata sens.

deci 43… ăăă… 34…

de ce sint unii limbisti

ca n-au coaie, d`aia. si “cine n-are singe incepe sa plinge” vb lu suie paparude. cind vad ditai barbatii ca se scurg pe sub birou cind intra un sef in incapere imi vine sa le dau un cap in gura. nu-mi plac oamenii care se chircesc aiurea, care se contorsioneaza din pricina propriilor lor interese. zau daca merita.

si atunci imi spun ca mai sint si prosti facuti gramada, desi la primele fraze nu par. sint sigura ca ati dat peste persoane care dau din coada ca niste catelusi atunci cind sefu plateste masa, asa ca stiti perfect despre ce soi vorbesc. daca ii intrebi: de ce ai, bah, personalitatea asta de leguma? nu vezi ca ala e mai prost decit tine? cica ei gindesc pe termen lung. gindesti pe dracu! daca gindeai nu erai la cheremul unuia mai prost si mai fluiera-vint decit tine.

acestea fiind zise, va doresc o saptamina rebela!

se poate sa fie ceva care te duce cu gindul la responsabilitate. un cuvint greu, am putea spune. anuleaza-ti toate responsobalitatile fata de tine insuti si vei deveni sclavul perfect. n-am nevoie de cuvinte prea multe ca sa trag o linie intre mine si ceilalti. daca ajung sa am nevoie de cuvinte, de obicei alea sint si ultimele pe care le mai auzi de la mine.

am asa un soi de sictir in momentul ala… incit cuvintele abia ies, dar privirea spune totul. e o noapte atit de perfecta ca-mi pot vedea sictirurile viitoare, de fapt, ma apropii de ele, sint gata sa le scuip, n-o fac. nu e momentul.