Evaporated Writers

Acum ceva vreme studiam revistele de literatura din Anglia, ce si cum, de ce, cit, care e treaba si pe acolo. Site-uri, edituri, oferte, preturi. Copyright. Critica. Of course, drepturi de autor. Ce si cum respecta altii toata povestea asta.

La un moment dat, intr-o seara de joi, la cina, a doua gazda la care am fost cazata, madam Myra, divortata si mai sociabila decit un cuib de gaite, dar o bucatareasa dezastru, invita doi prieteni de-ai ei, ambii scriitori. Eva, cealalta cursanta, tipa tare frumusica, 24 de ani, Suedia, dar vadit plictisita, abia-si inghitea cascatul. Mie-mi plac strainii, cad imediat in capcana intrebarilor. Adica nu e de glumit cu eticheta englezeasca de care mie mi se rupe, ca de toate etichetele din lume. Am subit nevoie sa le rup. In fine, nu era cazul aici. Chiar eram curioasa.

Cina s-a servit de data asta in dining-room, nu in bucatarie cum era obiceiul, unde stateam cu ochii in farfurie fiecare, incercind sa pricepem ce e de pigulit in farfurie si ce trebuie inghitit cu noduri ca sa nu jignim gazda ce ne privea cu coada ochiului ca nu cumva sa nu ne placa. Ii distrageam mereu atentia si-o trimiteam ba dupa una, ba dupa alta, ca eu si Eva sa putem scuipa in servetele bine dosite apoi in buzunarele halatelor de casa morcovii pe jumatate fierti, sau cartofii facuti terci, sau cine mai stie. Apoi ii zimbeam Myrei “yummy”, ca asta sa poata dormi linistita ca a scapat cu fata curata.

In seara cu pricina, our desastrous lady si-a dat toata silinta sa-si impresioneze prietenii. Am ajutat-o si eu inainte, facind o tocana de cartofi cu mazare, reteta proprie, n-aveam cum sa ratez dupa ce mai bine de un an l-am intoxicat pe Zan cu asa ceva, cind ramineam in pana de inspiratie, adica mai tot timpul. Am inventat o istorie minunata despre preparatul respectiv, Myra a fost incintata de cum arata si mirosea, iar Eva a rasuflat usurata ca in sfirsit va minca ceva pe saturate. Nu e o lauda, era doar singura mincare gatita pe care pina la ora aceea imi dadusem interesul s-o fac si cu ochii inchisi.

Musafirii erau partenerii de bridge ai gazdei noastre. Hotarisera ca in joia aceea sa tina mai multe partide inainte de masa, lucru care mie mi se parea interesant, ca nu prea stiam persoane peste 60 de ani cu alte preocupari in Romania decit sa faca economie la curent si sa puna bani deoparte pentru inmormintare.

Domnul respectiv in virsta de 80 de ani era foarte vioi, iesit la pensie, avea alura de Fred Astaire si maniere de gentleman. Era proaspatul iubit al celeilalte musafire, Sheila E. Rowe, o doamna incintatoare, care publicase in 2005 cartea “Evaporated Children”, dar nu facea mare caz de asta, cit de faptul ca pierduse la bridge in seara aceea. Printre imbucaturi de tocana si inca un amestec senzational myresc, un fel de supa, in care se aruncasera pliculete de ceai, asa cu totul, cica sa-i dea gust, destul de periculoase, fiindca unul dintre ele nimerise in lingura lui George care tocmai se pregatea sa-l inghita, strig disperata “be careful” si-i dau peste mina. “I think Myra wants to kill me to revange herself” si ridem cu totii. Atmosfera se relaxeaza, iar eu pun intrebari, mai curioasa decit un copil de 5 ani, care tocmai a descoperit lumea.

Cum? Primeste bani de pe carte fara sa trimita mailuri sa intrebe ce e cu vinzarile?
Cum? Lansarile la care participa se platesc? Lecturile publice la fel?
But of course. How come otherwise?

Myra, desi nu i-am dat prea multe puncte pentru gazduire, in fisa pe care trebuia s-o completez de la scoala, este o persoana minunata. Zapacita, ametita, plina de viata, pasionata de bridge si de cei trei copii ai ei, mari acum, petrecareata, ciripea tot timpul ca o vrabiuta, in general numai aberatii, si foarte vanitoasa. Freza de paj, o casa plina de carti, un birou in care toate erau alandala si le dadea la o parte cu cotul sa-mi faca loc la calculator, si un frigider plin cu mirodenii pe care le amesteca total aiurea. Tocmai aiureala asta avea farmecul ei, dar pe de alta parte a fost si principala cauza pentru care am parasit mai repede Anglia. Totul in casa aia parea s-o ia la vale, de la dulapuri, la sertare, la hirtii. Un talmes-balmes greu de descris in cuvinte.

(Myra si Eva, la micul dejun)

Poate ca de-aia cind am ajuns acasa, am inceput sa arunc din hirtii si alte lucruri nefolositoare si cred c-am si ramas cu fixul asta pentru toata viata.

Ma rog… voiam sa spun urmatorul lucru: nu poti ajunge nicaieri niciunde in nici un domeniu, fara o sustinere financiara puternica sau fara un suport moral care sa te adune de pe drumuri cind toate par s-o ia razna.

In Anglia totul costa si nimeni nu face un secret din asta. Vrei sa ti se citeasca un manuscris la o editura oarecare? Trebuie sa-l platesti pe cel care iti citeste manuscrisul. De altfel, editurile au cititori profesionisti, angajati sa faca special asta si sa-si dea ok-ul pe manuscrise. Daca esti pe cont propriu, trebuie sa platesti tu cititorul profesionist. O pagina de citit e in jur de 2-3 lire, la un manuscris de 150 de pagini, fa singur socoteala. Dar ai o parere profesionista, nimeni nu-ti da apoi cu pumnul in cap, critica este constructiva, corecta, ti se arata hibele, greselile, unde mai trebuie sa lucrezi si daca trebuie s-o lasi balta. Cititorii profesionisti sint specialisti in literatura, critica literara, cu ani buni pe baricadele unei edituri and so on… aaa, si foarte important, nu simt nevoia sa te pupe in cur chiar daca i-ai platit.

De ce se platesc lansarile. Dupa parerea Sheilei, e vorba de timp si de faptul ca iesirea in public nu face parte din slujba de scriitor, desi ea nu se considera scriitoare. A scris cartea sub forma de reportaj, adunind marturii de la ceilalti oameni, acum batrini si ei, despre experienta razboiului si care au fost mai apoi urmarile in timp. Cu toate astea, nu vine la o lectura in public daca nu este platita, fie si cu o suma simbolica. Ii spuneam ca in Romania nu se intimpla asa ceva, ar fi o nebunie sa-i treaca prin cap vreunui scriitor, mai ales la inceput de drum, sa puna asemenea conditii. Nu am intrat in amanunte pe cind ii spuneam asta. Dar deja vedeam sarind in sus un sir lung de editori romani care si-ar incepe polologhia cu urmatoarele cuvinte: “in loc sa zica mersi ca i-am publicat, mai vor sa mai fie si platiti…”.

“Poate ca din cauza asta nu se citesc scriitori romani in cluburile noastre de lectura, fiindca nu se respecta in primul rind pe ei insisi. Dear, nu e vb de bani aici, nu ma intelege gresit. Ci de faptul ca orice efort in plus trebuie motivat. Un scriitor pe care-l cere publicul, e unul care trebuie aratat, e adevarat, dar nu trebuie sa te simti ca o maimuta dupa aceea. E ultima capcana in care trebuie sa cazi”.

Nu o intelesesem gresit deloc. Dar cuvintele astea m-au lovit ca un pumnal. Atunci i-am strigat lui George: “be careful”, care tocmai voia sa inghita pliculetul de ceai. Dar noaptea, in patul meu, am ascultat ore in sir ploaia care cadea marunt pe geamlicul de pe acoperis. Camera mea era la ultimul etaj.