Prajitura de mere trasa in caramel

Treaba cu Posta nu s-a rezolvat inca, deci o lasam balta pina la aflarea deznodamintului, ca unul va fi, chit ca mai sun o data doar de dragul de a-mi zbiera ce mi-a mai ramas din plamini.

Sa trecem la alte lucruri, ceva mai neserioase, dar pofticioase. Ca de exemplu, prajiturile. Un felu` doi mai sofisticat nu poate sa iasa din miinile mele (nu inca!), dar se pare ca la prajituri am un talent nativ. Imi ies din prima. Si nu vorbesc de clatite, pe care le azvirl in aer inca de la 13 ani. Pacat ca mi-am descoperit aceasta indeletnicire asa de tirziu, dar stiam cumva ca pina la urma bucataria nu e asa mare scofala. Nici nu stiu de ce se tot pling muierile astea ca vai, ce mai stau ele la cratita. Ma rog, mie-mi place sa-mi miroasa in casa a praf de vanilie, a mere, a ciocolata, caramel si sa sforaie cuptorul in legea lui, in timp ce eu imi vad de ale mele. Sigur ca de fericire ca mi-a iesit si mie ceva, m-am laudat in stinga si in dreapta. Astfel am aflat multe lucruri noi despre mine.

Cel putin una dintre prietenele mele nu m-a crezut ca eu am facut-o, a trebuit sa ma fotografiez cu toate oalele minjite de caramel, linga tava plina de minunile astea si proaspat scoasa din cuptor si sa mai si jur ca sint singura acasa si nu mi-a suflat nimeni ce si cum sa o pregatesc. Bineinteles ca mi-a suflat mama secretele (pe messenger, deci nu se pune…) si chiar nu inteleg de ce oare mutra mea nu e de incredere cind vine vorba de bucatarie.

Un alt amic m-a banuit ca-i trimit poze scanate din reviste culinare.
Iar o alta m-a intrebat total nedumerita: “Da`, ce te-a apucat?”

Ia ca m-am enervat! Ori eu, ori cratita…

Iat-o cit e de insiropata!

Desigur, va puteti servi si chiar linge pe DGT!