Stop joc!

Sa vorbim in noaptea asta despre fericire.
Despre fericiti cei sarmani cu duhul.
Despre uite favoritu’, nu e favoritu’. De ce unii ramin si altii pleaca. De ce unii mor, iar altii traiesc ca prostii. Despre de ce cind daruiesti flori cuiva, uita imediat ca te-a jignit, dar cind iti vezi de treaba ta, iti infige cutitul in beregata. Imi place acest cuvint “beregata”. De ce sint unii atit de sensibili si cred ca fiecare oglinda e a lor, ca au dreptul sa se priveasca in ea numai pentru ca oglinda are proprietatile oglinzii. Te uiti in mine si te vezi pe tine, unde e problema? Ia mai uita-te o data. Si inca o data. Pina ametesti. Pina nu mai vezi decit cuvinte. Daca nu-ti plac de ce le mai cauti? Oglinzile n-au nici o vina.

Acesta a fost un test de incredere.
Fericirea seamana cumva cu tradarea.
Ma plictiseste sa vad aceleasi efecte din nevoia de confirmari. Ce-ai putea sa mai spui unuia pe care l-ai luat fara motiv de fraier si dupa aia vezi ca de fapt fraierul esti tu?
Nasoala senzatie. Am trait-o si eu. Stiu cum e. E ceva care nu trece asa de usor, poti deveni chiar meschin fara motiv.

Nu povestesc intimplari fiindca n-au legatura cu realitatea vreunui nevinovat care mai trece pe-aci. Zic despre fapte care exista si gesturi care conteaza mai putin decit vorbele. Intotdeauna e asa. De-aia pupincuristii rules forever. Imi dau seama de valoarea unui om dupa numarul satelitilor din jurul lui. O sa ma sinucid verbal tot de atitea ori de cit va fi nevoie pina va ramine ce trebuie. Nu vorbesc despre prietenii care stiu ca n-au de ce sa comenteze, ca doar avem telefoane si betii. Si credem intr-un anumit potential, dar ne e prea lene sa explicam de ce nu dam doi bani pe glorie.

Ajunge! Tocmai am vazut la HBO un film cu unu care, ca sa aiba trafic, ajunsese sa omoare in direct. Asta spune multe despre cei care-i faceau trafic. E film, dar ingrijorarea cea mare ar putea fi ca i-ar trece cuiva prin minte sa faca asta, dupa cum merg lucrurile in virtual. Adica hop, cum se umfla tarita in tine, cum te duci si-l hacuiesti pe unu, traumatizat si plin de jale, asa, dar cu pieptul umflat de razbunare… Al doilea care a murit – ca pe primul nu l-am prins – era reporter, al treilea agent FBI, iti dai seama ce trafic putea sa aiba daca-l omora pe presedinte online?

Iar daca miine nu mai scriu pe blog, este pentru ca cineva iar a descifrat ceva complex in aberatiile acestea si mi-a deconspirat planurile Politiei. Tot posibilul sa fiu luata la intrebari, ceea ce e totusi mult mai bine decit atunci cind esti deja judecat fara sa fii intrebat de sanatate. Dezamagirea ar putea fi oarecare atunci cind arunci un ochi in virful icebergului si-l mai vezi pe unu tremurind de frig. Sau de frica. Te scarpini in cap si te intrebi: ce dracu are ala, ma? dar esti obisnuit, stii ca tu esti de vina. Dupa alta vreme deja devii nesimtit la bebe strumfi de-astia. Sint prea multi, zau asa… prea multe pretentii de oligofreni… Pai, bai, nene, daca atunci cind am dat mina cu tine si ti-am zimbit n-a contat, ce pana mea vrei de la mine? normal ca-s proasta…

Bai, G., pregateste, sora mea, pilula albastra ca-s satula de virtual. Astia-s din ce in ce mai multi. Si mi-ai zis sa nu ma prezint la tine daca-s normala.

PS: sa schimb si titlu c-o sa se supere cineva cu care am vb azi despre inchisori… poate zice ca fac apropo la el, deja mi-e frica si de umbra mea, oahahahhahaha… asa.