Stop joc!

Sa vorbim in noaptea asta despre fericire.
Despre fericiti cei sarmani cu duhul.
Despre uite favoritu’, nu e favoritu’. De ce unii ramin si altii pleaca. De ce unii mor, iar altii traiesc ca prostii. Despre de ce cind daruiesti flori cuiva, uita imediat ca te-a jignit, dar cind iti vezi de treaba ta, iti infige cutitul in beregata. Imi place acest cuvint “beregata”. De ce sint unii atit de sensibili si cred ca fiecare oglinda e a lor, ca au dreptul sa se priveasca in ea numai pentru ca oglinda are proprietatile oglinzii. Te uiti in mine si te vezi pe tine, unde e problema? Ia mai uita-te o data. Si inca o data. Pina ametesti. Pina nu mai vezi decit cuvinte. Daca nu-ti plac de ce le mai cauti? Oglinzile n-au nici o vina.

Acesta a fost un test de incredere.
Fericirea seamana cumva cu tradarea.
Ma plictiseste sa vad aceleasi efecte din nevoia de confirmari. Ce-ai putea sa mai spui unuia pe care l-ai luat fara motiv de fraier si dupa aia vezi ca de fapt fraierul esti tu?
Nasoala senzatie. Am trait-o si eu. Stiu cum e. E ceva care nu trece asa de usor, poti deveni chiar meschin fara motiv.

Nu povestesc intimplari fiindca n-au legatura cu realitatea vreunui nevinovat care mai trece pe-aci. Zic despre fapte care exista si gesturi care conteaza mai putin decit vorbele. Intotdeauna e asa. De-aia pupincuristii rules forever. Imi dau seama de valoarea unui om dupa numarul satelitilor din jurul lui. O sa ma sinucid verbal tot de atitea ori de cit va fi nevoie pina va ramine ce trebuie. Nu vorbesc despre prietenii care stiu ca n-au de ce sa comenteze, ca doar avem telefoane si betii. Si credem intr-un anumit potential, dar ne e prea lene sa explicam de ce nu dam doi bani pe glorie.

Ajunge! Tocmai am vazut la HBO un film cu unu care, ca sa aiba trafic, ajunsese sa omoare in direct. Asta spune multe despre cei care-i faceau trafic. E film, dar ingrijorarea cea mare ar putea fi ca i-ar trece cuiva prin minte sa faca asta, dupa cum merg lucrurile in virtual. Adica hop, cum se umfla tarita in tine, cum te duci si-l hacuiesti pe unu, traumatizat si plin de jale, asa, dar cu pieptul umflat de razbunare… Al doilea care a murit – ca pe primul nu l-am prins – era reporter, al treilea agent FBI, iti dai seama ce trafic putea sa aiba daca-l omora pe presedinte online?

Iar daca miine nu mai scriu pe blog, este pentru ca cineva iar a descifrat ceva complex in aberatiile acestea si mi-a deconspirat planurile Politiei. Tot posibilul sa fiu luata la intrebari, ceea ce e totusi mult mai bine decit atunci cind esti deja judecat fara sa fii intrebat de sanatate. Dezamagirea ar putea fi oarecare atunci cind arunci un ochi in virful icebergului si-l mai vezi pe unu tremurind de frig. Sau de frica. Te scarpini in cap si te intrebi: ce dracu are ala, ma? dar esti obisnuit, stii ca tu esti de vina. Dupa alta vreme deja devii nesimtit la bebe strumfi de-astia. Sint prea multi, zau asa… prea multe pretentii de oligofreni… Pai, bai, nene, daca atunci cind am dat mina cu tine si ti-am zimbit n-a contat, ce pana mea vrei de la mine? normal ca-s proasta…

Bai, G., pregateste, sora mea, pilula albastra ca-s satula de virtual. Astia-s din ce in ce mai multi. Si mi-ai zis sa nu ma prezint la tine daca-s normala.

PS: sa schimb si titlu c-o sa se supere cineva cu care am vb azi despre inchisori… poate zice ca fac apropo la el, deja mi-e frica si de umbra mea, oahahahhahaha… asa.

Epoca de piatră

Cît am putut să mă distrez în noaptea asta citind tot felul de aberaţii băşite în spatele cărora văd amoruri deja distruse, jocuri de dai n-ai şi buze umflate, crăpate, supte de amărăciune şi în curînd pline de riduri în care vor săpa şanţuri adînci amintirile… zic: ia fă o pauză, gagico, şi vezi ce naiba s-a mai întîmplat în lume? Tot aceleaşi măşti puse greşit, tot acelaşi fond de ten care uită să acopere gîtul beleuzelor de vezi două straturi de piele diferite, de parcă li s-a desprins capul de beregată? Tot aceleaşi mimetisme fără pereche? A mai evoluat lumea? Sau bate pasul pe loc? Pe dracu… ecuatorul tot acolo, fierbinte că inima amantelor părăsite în miez de noapte… ia de-aici un Minulescu să-ţi treacă, a dat toamnă în unele pizde mai ceva că mitraliera lu` Terminatoru… dar pînă şi ăla şi-a dat seama după ceva vreme că nu poa` să împuşte aşa toată viaţă, trebuie să schimbe macazul, drept pentru care l-a ales lumea guvernator. Nu cred că va juca vreodată în Die Hard pentru simplu fapt că e deja nemuritor şi oricum iată ce-a păţit Bruce Willis…

Mai zic. Ia să mă duc şi mai departe în timp să pun mînă să văd dacă frige. Simţeam nevoia să plîng cu lacrimi de crocodil, să năduşesc de tristeţe, am vrut să-mi isc ceva melancolii, să fiu la modă, să simt nevoia să scot din sertare volumele cu poezii, cu nerozii, oracolele, la dracu mi-am adus aminte că pe-astea le-am ars deja de cînd eram clasa a noua, ce-a mai rămas, da, da, bijuteriile colorate, să fac din podoabe de plastic mărgăritare sărate, daţi-mi ceva să plîng, lumea întreagă e oropsită, jecmănită de feelinguri, telefonul nu mai sună, televizorul nu mai merge, aaa, scuzaţi am uitat să apăs pe on, lumînările s-au stins, scriu că chioru pe întuneric, să mă ciupească cineva, să mă doară în cur, daţi-mi un ac să mă înţep, o lamă să-mi revin, mi-au dat lacrimile de-atîta rîs! Şi haidaaa, un potop de alţi turbaţi să-i ţină trena, taci cu mama, taci cu doru, azi nu-i singur puişoru… )))) Cît e de simplu… dacă mă apucă damblaua, ştiu pe ce linkuri să apăs să-mi dau seama că sînt om normal, cu capul pe umeri şi că nu degeaba mi-l pierdeam printre cretini… peste alţi cîţiva ani, aceleaşi prostii voi citi, semn că unora nu li s-a întîmplat mare lucru. Problema lor… mă ia şi mila…

Mă uit la mine în ogradă. Zice Akismet că a prins 105 spamuri, nu le văd că nu ştiu pe ce butoane să apăs, dar Akismet e băiat de treabă, probabil că ştie el ce face. Akismet e îngerul meu păzitor, îţi dai seama că dacă aveam aşa ceva şi în viaţa reală, nu mă durea capul atît de tare acum cîţiva ani. Nu înţeleg de ce unii încă mai cred că sînt subtili sub rîndurile lor, cînd văd scenarii cunoscute care se învîrt sub aceleaşi patternuri nenorocite şi schizofrenice – pînă şi formele dintr-o ceaşcă de cafea sînt mai interesante prin unicitatea lor decît felul în care se învîrt unii în jurul cozii şi pe urmă tremură de plictiseală răcnind că şi-au ratat viaţa şi că nu le-a mai crescut mustaţa.

Am puţin timp, de-aia mi-am permis, am luat pauză de la cazurile cu RATC-işti şi RATB-işti şi tocmai aveam impresia că mi-am ratat tinereţea că nu m-am dus mai des în cluburi şi bambusuri, că n-am auzit la timp plăcile alea zgîriate care-mi scîrţîiau timpanul. Citez din Zan, care mă aduce imediat pe linia de plutire : ”discotecile sînt doar un reminder pentru cît de imbecili sînt unii”. Nu că nu ştiam asta. Şi-acum mai sare din joben o replică înţeleaptă, al cărei rost de-abia acum îl văd, după ce-am făcut exerciţiul de mai sus: ”Nu cunoşti decît un anumit fel de lume, cea cu care te-ai obişnuit. Simţi tu ceva şi simţi bine, dar eşti prea aproape de subiect ca să vezi corect”.

E prea mult de explicat şi oricum însemnările astea nu mai sînt demult pentru lume. Dar ideea unui geniu fals în care toţi cred pînă la plecăciune pentru că acela practică zilnic exerciţiul minciunii şi devine din ce în ce mai bun, profi cum ar veni, se îndrăgosteşte apoi în faţa oglinzii de propria-i minte, ca o vădană de virtutea ei, ar trebui să-i dea de gîndit. Să suferi atît de tine însuţi trebuie să fie foarte greu, sărmana minte umană, complexă mai e. Construcţia unui astfel de personaj e o provocare. Fiindcă atunci cînd dai peste un geniu real primeşti o palmă aşa de zdravănă că-ţi revii imediat. Dar nu e musai să-l întîlneşti, e de-ajuns să recitesc pasaje din Citadela şi să simt din nou că sînt om. Observi fără să-ţi propui asta rotiţele, şuruburile, piuliţele celuilalt care l-au pus în mişcare. Ştii de ce. Ştii cum. Şi te mănîncă degetele. Dar le controlezi fiindcă ai învăţat controlul, intuieşti că nu e momentul. Şi ai încă simţul măsurii. Mai ai de rîs.

Iar asta e bine. Regăseşti bucuria de a scrie pentru scrisul în sine.
Greşit. Nu am fost niciodată cinică. Doar atentă. Am lăsat iluzia cinismului ca să mă pot măsura mai bine. Prin alţii. Cruntul adevăr este însă că m-au impresionat într-un om doar sincerităţile lui, vulnerabilităţile şi efortul de a-şi depăşi condiţia fără s-o dea în manele. Pentru asta îi iubesc pe unii şi o să mă întorc mereu la ei.

Iar ce e mai sus e doar fondul muzical pe care se construiesc cele şase eseuri ce trebuie să le termin pînă în februarie. E ritmul potrivit pentru stilul ales. Nu vreau să uit. E modul meu de a aduna tot ce-am trăit/muncit/ratat şi a-i da forma care se cuvine. Abia după aceea cred că pot răsufla în sfîrşit aer curat.

Aşa că back to work, madam, mai e pînă dimineaţa.