Cea mai scurta zi

Cred că am cîte un cîntec potrivit pentru fiecare situaţie, sau fac eu din ce în ce mai rapid conexiuni şi asociaţii, că să nu mai fiu nevoită să scriu. Mi-aş fi dorit să mă ocup de cîntat. Mult mai inofensiv decît scrisul. O altă lume de explorat, oricum. Altadata…

Undeva deasupra răsăritului, ziua s-a scurtat cu două ore.

În ordinea mijloacelor de transport, drumul a fost împărţit aşa: maşina dnei Bryley (vădit afectată de plecarea în trombă a Evei, ultima dintre studentele cu care am împărţit aceeaşi gazdă), tren (direcţia Colchester-Londra), un alt tren către aeroportul Heathrow, avion (Anglia-Bucureşti), taxi Bucureşti-Medgidia.

Un var de-a şaptea spiţa, pe care nu l-am văzut niciodată, şi-a arătat mutră prin aeroport. Zîmbetul mamei printre străini. Cred că deja şocul ar fi fost prea mare să mă întorc acasă doar cu o rudă pe care n-am văzut-o niciodată, deşi psihic eram mai mult decît pregătită să înfrunt tot felul de situaţii bizare pe care nu ai cum să le uiţi în doar şase săptămîni departe de tot. Mă şi închipuiam vorbind despre vreme cu străinul asta, subiectul principal în care englezii sînt experţii planetei, din nevoia de a rămîne pe un teritoriu neutru şi safe, nefiind în stare probabil să plonjeze în tăceri mai lungi de o juma de secundă.

Dar n-am putut să nu mă gîndesc din nou la socotelile de-acasă care nu se potrivesc niciodată cu cele din tîrg. De-aia e bine de fiecare data să ai un back-up plan.

Şi-un clip cu multe lacrimi şi inimioare, că tot se-apropie Crăciunul, o sărbătoare pe care în ultima vreme, nu ştiu de ce, o tot confund cu Valentine. Dar cîntecul îmi place.