Londra – coafura rezista

e ca o femeie cosmopolita, prapastioasa, calda si rece in acelasi timp, diplomata la suprafata, vulcanica pe alocuri, melancolica si mandra ca o adevarata aristocrata, erudita ca yourcenar si uneori tulburator de naiva, un pic snoaba, dar absolut senzationala in micile ei defecte si in marile ei duiosii.

plecand de-aici, la prima vedere a turistului nauc, care s-a plimbat prin w-enduri pe unde a putut, pot extrapola si spune ca toata anglia e asa. prin sate e mai linistita ca o fata mare cu trairi intense insa. dragoste la prima vedere. am intalnit oameni buni, nealterati de ipocrizie, oameni care spun imediat I`m sorry, chiar daca tu i-ai calcat din greseala pe botine.

starea p care am experimentat-o de cand am ajuns in Londra acum o luna si ceva si care probabil va dura pana la sfarsitul treburilor mele pe-aici este cea de uimire. ca cea pe care trebuie s-o aiba un alien picat fix pe planeta cautata indelung, dupa ce-a cotrobait tot universul dupa semenii sai. ciudat este ca nu m-am gandit la ea niciodata ca la Franta, de exemplu. nu mi-am dorit-o. nu mi-am imaginat-o. dar odata ajunsa aici a fost ca si cum o stiam deja, de foarte demult, de pe vremea cand citeam Galsworthy si eram la curent cu aventurile lui Sherlock Holmes, de-aia cand am ajuns in pub-ul cu numele celui din urma, era parca fusesem de nenumarate ori pe-acolo, numai ca de data asta in sfarsit cu cine trebuie. fara smiorcaieli, fara vaicareli, fara sa-mi lase cineva impresia ca face o concesie pentru mine, un sacrificiu enorm ca vreau sa casc gura la oameni si sa ma dau mare apoi ca am mancat o prajitura de mere (nu prea buna, ce-i drept!) in pubul unuia dintre cei mai cunoscuti detectivi, na…

nu tin minte sa fi plouat toata luna asa cum a plouat in zilele acelea doua cat am cotrobait pe stradutele centrale. marunt. rece. ascutit. pe Fleet Street, unde candva forfoteau reporterii lumii, era liniste atunci, fiindca multe din redactiile ziarelor se mutau in alt cartier, ceva mai ieftin. era frig si ma gandeam ca iar nu mi-am pus in bagaje haine potrivite. dar aveam umbrela rosie cu picatele albe. si lumea umbla aproape dezbracata prin Soho.

dar cel mai mult m-a uimit grija oamenilor fata de alti oameni. felul in care se protejeaza unii pe ceilalti, nu ca nu sunt si exceptii, nu ca n-ar avea si ei vedetele lor umflate cu pompa ce fac glume prea proaste, pe care Buzdugan nu ar fi in stare sa le faca, l-ar cenzura bunul simt. dar totusi, una peste alta… Anglia va ramane una dintre marile mele iubiri.

si inchei cu Max, un profesor pe care daca as fi avut cum l-as fi clonat si l-as fi importat in tara, l-as fi plantat in scoli si l-as fi rugat sa tina lectii deschise celor care au mai ramas de prasila prin invatamantul romanesc. nu cunosc decat un singur om care sa-i semene si din pacate acela n-a fost profesorul meu. ma rog… si-mi spune Max intr-una din zile, dupa orele de “listening”: “ai grija sa nu asculti stirile de la Radio 4 mai mult de 10 minute fiindca vor avea un efect negativ asupra ta, mai ales ca trebuie sa faci asta zi de zi, in fiecare dimineata”. “stiu, ii raspund, sunt jurnalista.” nu mai zice nimic, dar ochii lui par sa spuna: you must have seen too much. am lasat privirea in jos fiindca n-am vrut sa vad mai mult. mila, cine stie…