Mai multe despre CESC si Colchester

Cladirea CESC unde se studiaza engleza de catre studenti straini (cam de pe tot mapamondul) a fost construita in 1915 pe Lexden Road si a fost casa particulara. Este foarte aproape de centrul istoric, acolo unde intr-un square in care m-am ratacit de atitea ori gasesti de la cafenele englezesti la cafenele frantuzesti, depinde ce fel de muzica esti dispus sa asculti in timp ce rasfoiesti ziarele, mai dai peste un Sam`s Dinner in care-mi luam prinzul (nebunia cu fish&chipsu`), pentru ca-mi placeau chinezoaicele care serveau, bazarul de fiecare vineri, charity-shopurile, Sainsbury in care intram pentru piscoturi si Tesco pentru muffinurile de ciocolata, si Noodle bar atunci cind aveam chef sa maninc singura mincare buna din oras: cea chinezeasca.

De ce se mindresc colchesterenii cu orasul lor. Pentru ca a fost prima capitala a Britaniei in perioada romana, cel mai vechi oras e intr-adevar cel mai vechi cum atesta toate documentele si pentru ca daca tot vrei sa studiezi sau sa-ti reamintesti limba engleza, poate c-ar trebui sa incepi de-acolo de unde s-a pastrat in mare cam toata traditia. S-o cunosti da, foarte bine, s-o asimilezi insa… doar daca iti plac obiectivele mici si mai putin indraznete. Un oras bun in care sa te retragi dupa ce-ai facut tot ce ti-a trecut prin cap si nu mai ai chef de nimic decit sa primesti musafiri la cina si sa-ti cresti copiii. Unde femeia devine femeie si are o gramada de treaba in casa ei, fiindca s-a dus vremea slujitorilor, dar poate angaja o data pe saptamina vreo poloneza sa faca treaba mai grea, ca, de exemplu, curatenie luna prin bucatarie. Casele sint ca niste nave, femeia fiind comandantul lor, asa am vazut-o pe mrs Rose, stapina absoluta a incaperilor si a curateniei, spre deosebire de cealalta gazda, mrs Bryley, cu o viata sociala mult mai activa, dar cu un balamuc ingrozitor in casa, lucru ce mi-a scurtat sederea cu 3 saptamini, astfel ca imediat dupa examene, am sters-o acasa, iar Eva, cealalta studenta, si-a gasit o noua locuinta si-a fugit si ea ca din pusca.

Intelegerile dintre CESC si familiile care primesc studenti in gazda sint o idee buna, fiindca nu numai ca ai parte de citeva ore de studiu intens, dar apoi, integrindu-te intr-o familie si traind zilnic sub acoperisul ei, ai posibilitatea sa verifici tot ce-ai citit in carti despre cinele de la o anumita ora, despre ceaiul de la 17.00 si oricum stii deja la ce subiecte sint sensibili englezii asa ca e simplu sa nu le aduci in discutie, poate doar sa faci o scurta atingere ca sa vezi ce se ascunde sub politetea lor. Ai grija insa sa nu mergi foarte departe fiindca vei avea surprize, daca ceva scapa insa de sub control intoarce-te repede la subiectul ”vreme” (vremea din Romania, vremea din Spania, vremea de azi etc), si chiar daca nu stii prea multa politica, o idee tot trebuie totusi sa ai despre politicieni. Mai sint subiectele despre carti, unde toata lumea devine relaxata, majoritatea englezilor avind un cult al cititului, apoi cele despre filme, in care incepi sa-ti amintesti scene si alte bazaconii, si uite-asa, povestind una-alta, ajungi sa te prinzi ca, de fapt, stii mai multa engleza decit credeai, ca oricum te descurci mult mai bine decit in Ungaria, si daca tot nu prea ai ce face, redescoperi bucuria studiului in sine, alaturi de oameni care tot asa…

Aceasta nu este o reclama la CESC. Aceasta nu este o reclama in favoarea ANGLIEI! Aceasta este o constatare a faptului ca ti-ai pierdut timpul dar bine ca te-ai trezit, chiar daca aveai scurte spasme ca ceva nu e in regula in filmul trecut. Te opuneai dar nu stiai de ce, intuiai dar parca nu se putea sa fie chiar asa de simplu raspunsul. Acum ca-l gasesti printre oameni care au aceleasi curiozitati ca ale tale si scapi de acel ”amère dans la gorge” cind stii unde sa cauti si ce, nu mai are importanta. Poate ca acea carte de joc primita intr-un han din Spania ce transmitea mesaje personalizate, trasa din pachetul hangiului ca o gluma mai degraba, decit ca ceva serios, e ceea ce mi se potrivea. Nu stiu de ce mi-am amintit acum de ea, fiindca oricum am pierdut-o chiar in seara in care am si primit-o. In general cel putin in teorie stii cum sta treaba daca faci asa sau asa, numai ca din lene sau din obisnuinta, mai calci pe batatura sau de doua ori in acelasi loc, sa fii sigur ca n-a fost o greseala, ca nu ti s-a parut.

Sa continuam. Daca platesti ceva, mai ales niste studii in Anglia, vei fi tratat pe masura banilor tai. Iar daca nu-ti convine cum esti tratat, doar spui si se gaseste imediat, dar imediat !, o solutie. Ti se vor schimba profesorii pina cind esti multumit de ei, ti se va schimba gazda pina cind vei fi fericit in casa aceea, directorul scolii va lasa balta treburile si va sta de vorba cu tine si te va sfatui de fiecare data cind ai nelamuriri, chiar daca inaintea ta au fost alti 20 de studenti cu aceleasi intrebari si probleme. Intentionezi sa treci strada si imediat un sir de masini se va alinia la semafor inainte ca tu sa pui piciorul pe zebra. Vrei sa-ti continui studiile si nu-ti da statul roman bani, pai de ce n-ai spus? Vor gasi ei pe cineva care sa te ajute. Asta poate sa te descumpaneasca in asa hal incit sa te intrebi cum, ma, sa fie asa de simplu? Si tu ai stat ca prostu si te-ai zbatut ca pestele pe uscat? Ai permis altora sa te traumatizeze ca nu intelegeau nevoia absolut umana de a merge mai departe fara sa fii sufocat? In fine, ma repet… dar ma repet ca poate ii mai trece si altcuiva prin cap ca aici e infundatura. Bine ca ne intereseaza ghicitul in cafea…

Chiar daca primarul si primarita din Colchester, oameni de onoare, cu functii numai de onoare – adica voluntariat, nu ia fishul, da-mi votul! – m-au intrebat sincer preocupati: ”si ce putem face pentru tinerii din Romania ?” (fiindca eu nestiind ca stau de vorba in Town Hall chiar cu primarii, ma lansasem intr-o discutie despre statul roman, care nu exista, si despre politicienii carora nu le pasa, si ca ce pacat e pentru cei ambitiosi care chiar vor ceva mai mult decit case si masini de fite si vacante la Ibiza). Da, am ramas masca. Ochii primaritei imi cercetau chipul, dorea sa faca ceva (niciodata in CESC nu calcase picior de roman, eram o premiera, un fel de vietate stranie, ceva pe care sa-l auzi deodata vorbind coerent) si iar au navalit peste mine sperante, exista sanse sa mai dezgrop proiecte? Sa sper? Sa fac? Am lasat ochii in jos (iar!) si am zis ca nu stiu. Desi imi era necesara doar o jumatate de ora sa descarc o lista de nume care ar fi putut beneficia de burse, daca… teama de a nu ma insela (din nou) m-a facut sa mut discutia catre Transilvania.

Si nu, n-am fost la vot!

Biblioteca din Colchester

“La misto”

E taverna lui Calinescu.
N-o stiam, dar auzisem de ea. Mi-a facut placere sa-i revad pe Horia, Mike si Jen. Intilnire de ultim moment. Am intrat pe usa cu gura pina la urechi. Si parca n-a trecut decit o zi de cind i-am vazut ultima oara. Dar totusi ce diferenta, ce amalgam de intimplari… La mine si la ei… Anul trecut eram printre ultimii care inchideau taraba in tirg, acum vin la spartul tirgului, si nu mai astept taxiuri care sa duca mai departe monitoare rosii, nu mai am grija cozilor de la posta si nici nu mai impart semne de carte (nici nu-mi vine sa cred c-am facut asa ceva). Desi toate cele de anul trecut sint din alt film, aici, alaturi de ei, din nou ma simt in filmul care trebuie. Apropo de film, aflu ca se face unul dupa o carte de-a mea, zic: zau?, si cer o portie de clatite. E ziua Marelui Urs. Sa ne traiesti, blindule…

Ma gindesc cum sa ma intorc in Anglia mai degraba si ce mai am de completat intr-un anumit dosar. Mike e tacut ca intotdeauna. Vizualizez scrisul lui linistitor pe anumite printuri. Mi-i inchipui apoi pe toti oamenii acestia la mesele lor de lucru, tacuti, facindu-si treaba incet, cu grija, sa nu le scape un rind, o greseala. Orele mici in care ne intrebam unul pe altul: mai poti? “…pina intr-o zi” vorba altui prieten. Acum e relaxare. E desprindere. Poate mai multa siguranta, sprincene desclestate. “plec si eu la Londra de la anul”, zice alt prieten. “te bat daca n-o faci de data asta”.

Just for the record:

geniul care urmarea traficul din insemnarea “Epoca de piatra” era Zoso, de-aia si faceam analogie mai apoi cu filmul de la HBO, iar exemple si linkuri catre gagicile care sufereau intr-un mod atit de sinucigas nu dau fiindca am jurat ca nu mai recomand pe nimeni nici schingiuita de Inchizitie, desi aici nu era vorba de recomandari, si pina la urma e treaba fiecaruia cum se exprima, nu trebuie sa mai punctez si eu cine ce si cum, in speranta ca au avut doar o ratacire de moment. insa daca momentul asta dureaza un an, rid, doar n-o sa pling. al doilea motiv pt care n-am dat linkuri ar fi ca e prea jenant. titlul insemnarii “Epoca de piatra” nu se refera la blogul lui Fred, pe care nici nu-l citesc pentru ca nu am timp, ci pentru ca faceam o alta analogie timpita la “epoca de aur”. Dar cred ca Fred e un tip prea destept sa vada in analogia asta un scenariu cretin. Subliniez totusi, just in case. Nazgul imi place de multa vreme si-mi va placea mereu, mai ales ca mi l-a dat un amic, care a stiut cum sa ma faca sa intru in lumea acestui fel de muzici. Am avut totala incredere in el la vremea respectiva cind mi-a spus: “intr-o zi o sa-ti foloseasca si o sa ai nevoie de melodia asta”. A avut dreptate. Am fost convinsa ca nu am de ce sa dau explicatii (desi am mirosit eu niste reactii ciudate), pina cind am primit azi un mail despre povestea unui avort, nu stiu de ce, fiindca nu l-am provocat eu, si nici nu pot deocamdata sa inseminez o femeie. Poate in alta viata. Sigur ca am ramas masca. Mi se pare incredibil. M-am amuzat in prima faza, dar nu mai e amuzant. Mi se pare chiar trist, dar am lucruri mai importante de facut decit sa-mi bat capul si cu nenorocirea asta. Iar ultima insemnare am numit-o “stop joc!” ca n-am avut alta idee, mi se mai intimpla si mie, nu ca nu vreau sa mai scriu. au ramas in favoritele mele cei pe care ii cunosc si pentru a caror munca am un oarecare respect. in afara de Cristina si XXL, cu ceilalti am lucrat, lucrez in continuare sau, in cel mai rau caz, m-am intilnit de citeva ori si am avut niste discutii. oameni care si-au asumat scrisul si numele. lui Vidal n-o sa i-l trec (numele) nici daca o sa vrea, din cauza unei gafe pe care am facut-o acum citiva ani si in urma careia m-am invatat minte. in rest, cei care ma numesc prietena lor, dar nu i-am vazut in viata mea, au o problema. Oameni buni, pe ce lume traiti?

Mai bine ma uit la Chip and Dale, pe bune si fara misto de data asta, ca Zan are calculatorul plin de desene animate. Acestea fiind zise, noapte buna sau valea de-aici!

Stop joc!

Sa vorbim in noaptea asta despre fericire.
Despre fericiti cei sarmani cu duhul.
Despre uite favoritu’, nu e favoritu’. De ce unii ramin si altii pleaca. De ce unii mor, iar altii traiesc ca prostii. Despre de ce cind daruiesti flori cuiva, uita imediat ca te-a jignit, dar cind iti vezi de treaba ta, iti infige cutitul in beregata. Imi place acest cuvint “beregata”. De ce sint unii atit de sensibili si cred ca fiecare oglinda e a lor, ca au dreptul sa se priveasca in ea numai pentru ca oglinda are proprietatile oglinzii. Te uiti in mine si te vezi pe tine, unde e problema? Ia mai uita-te o data. Si inca o data. Pina ametesti. Pina nu mai vezi decit cuvinte. Daca nu-ti plac de ce le mai cauti? Oglinzile n-au nici o vina.

Acesta a fost un test de incredere.
Fericirea seamana cumva cu tradarea.
Ma plictiseste sa vad aceleasi efecte din nevoia de confirmari. Ce-ai putea sa mai spui unuia pe care l-ai luat fara motiv de fraier si dupa aia vezi ca de fapt fraierul esti tu?
Nasoala senzatie. Am trait-o si eu. Stiu cum e. E ceva care nu trece asa de usor, poti deveni chiar meschin fara motiv.

Nu povestesc intimplari fiindca n-au legatura cu realitatea vreunui nevinovat care mai trece pe-aci. Zic despre fapte care exista si gesturi care conteaza mai putin decit vorbele. Intotdeauna e asa. De-aia pupincuristii rules forever. Imi dau seama de valoarea unui om dupa numarul satelitilor din jurul lui. O sa ma sinucid verbal tot de atitea ori de cit va fi nevoie pina va ramine ce trebuie. Nu vorbesc despre prietenii care stiu ca n-au de ce sa comenteze, ca doar avem telefoane si betii. Si credem intr-un anumit potential, dar ne e prea lene sa explicam de ce nu dam doi bani pe glorie.

Ajunge! Tocmai am vazut la HBO un film cu unu care, ca sa aiba trafic, ajunsese sa omoare in direct. Asta spune multe despre cei care-i faceau trafic. E film, dar ingrijorarea cea mare ar putea fi ca i-ar trece cuiva prin minte sa faca asta, dupa cum merg lucrurile in virtual. Adica hop, cum se umfla tarita in tine, cum te duci si-l hacuiesti pe unu, traumatizat si plin de jale, asa, dar cu pieptul umflat de razbunare… Al doilea care a murit – ca pe primul nu l-am prins – era reporter, al treilea agent FBI, iti dai seama ce trafic putea sa aiba daca-l omora pe presedinte online?

Iar daca miine nu mai scriu pe blog, este pentru ca cineva iar a descifrat ceva complex in aberatiile acestea si mi-a deconspirat planurile Politiei. Tot posibilul sa fiu luata la intrebari, ceea ce e totusi mult mai bine decit atunci cind esti deja judecat fara sa fii intrebat de sanatate. Dezamagirea ar putea fi oarecare atunci cind arunci un ochi in virful icebergului si-l mai vezi pe unu tremurind de frig. Sau de frica. Te scarpini in cap si te intrebi: ce dracu are ala, ma? dar esti obisnuit, stii ca tu esti de vina. Dupa alta vreme deja devii nesimtit la bebe strumfi de-astia. Sint prea multi, zau asa… prea multe pretentii de oligofreni… Pai, bai, nene, daca atunci cind am dat mina cu tine si ti-am zimbit n-a contat, ce pana mea vrei de la mine? normal ca-s proasta…

Bai, G., pregateste, sora mea, pilula albastra ca-s satula de virtual. Astia-s din ce in ce mai multi. Si mi-ai zis sa nu ma prezint la tine daca-s normala.

PS: sa schimb si titlu c-o sa se supere cineva cu care am vb azi despre inchisori… poate zice ca fac apropo la el, deja mi-e frica si de umbra mea, oahahahhahaha… asa.

Epoca de piatră

Cît am putut să mă distrez în noaptea asta citind tot felul de aberaţii băşite în spatele cărora văd amoruri deja distruse, jocuri de dai n-ai şi buze umflate, crăpate, supte de amărăciune şi în curînd pline de riduri în care vor săpa şanţuri adînci amintirile… zic: ia fă o pauză, gagico, şi vezi ce naiba s-a mai întîmplat în lume? Tot aceleaşi măşti puse greşit, tot acelaşi fond de ten care uită să acopere gîtul beleuzelor de vezi două straturi de piele diferite, de parcă li s-a desprins capul de beregată? Tot aceleaşi mimetisme fără pereche? A mai evoluat lumea? Sau bate pasul pe loc? Pe dracu… ecuatorul tot acolo, fierbinte că inima amantelor părăsite în miez de noapte… ia de-aici un Minulescu să-ţi treacă, a dat toamnă în unele pizde mai ceva că mitraliera lu` Terminatoru… dar pînă şi ăla şi-a dat seama după ceva vreme că nu poa` să împuşte aşa toată viaţă, trebuie să schimbe macazul, drept pentru care l-a ales lumea guvernator. Nu cred că va juca vreodată în Die Hard pentru simplu fapt că e deja nemuritor şi oricum iată ce-a păţit Bruce Willis…

Mai zic. Ia să mă duc şi mai departe în timp să pun mînă să văd dacă frige. Simţeam nevoia să plîng cu lacrimi de crocodil, să năduşesc de tristeţe, am vrut să-mi isc ceva melancolii, să fiu la modă, să simt nevoia să scot din sertare volumele cu poezii, cu nerozii, oracolele, la dracu mi-am adus aminte că pe-astea le-am ars deja de cînd eram clasa a noua, ce-a mai rămas, da, da, bijuteriile colorate, să fac din podoabe de plastic mărgăritare sărate, daţi-mi ceva să plîng, lumea întreagă e oropsită, jecmănită de feelinguri, telefonul nu mai sună, televizorul nu mai merge, aaa, scuzaţi am uitat să apăs pe on, lumînările s-au stins, scriu că chioru pe întuneric, să mă ciupească cineva, să mă doară în cur, daţi-mi un ac să mă înţep, o lamă să-mi revin, mi-au dat lacrimile de-atîta rîs! Şi haidaaa, un potop de alţi turbaţi să-i ţină trena, taci cu mama, taci cu doru, azi nu-i singur puişoru… )))) Cît e de simplu… dacă mă apucă damblaua, ştiu pe ce linkuri să apăs să-mi dau seama că sînt om normal, cu capul pe umeri şi că nu degeaba mi-l pierdeam printre cretini… peste alţi cîţiva ani, aceleaşi prostii voi citi, semn că unora nu li s-a întîmplat mare lucru. Problema lor… mă ia şi mila…

Mă uit la mine în ogradă. Zice Akismet că a prins 105 spamuri, nu le văd că nu ştiu pe ce butoane să apăs, dar Akismet e băiat de treabă, probabil că ştie el ce face. Akismet e îngerul meu păzitor, îţi dai seama că dacă aveam aşa ceva şi în viaţa reală, nu mă durea capul atît de tare acum cîţiva ani. Nu înţeleg de ce unii încă mai cred că sînt subtili sub rîndurile lor, cînd văd scenarii cunoscute care se învîrt sub aceleaşi patternuri nenorocite şi schizofrenice – pînă şi formele dintr-o ceaşcă de cafea sînt mai interesante prin unicitatea lor decît felul în care se învîrt unii în jurul cozii şi pe urmă tremură de plictiseală răcnind că şi-au ratat viaţa şi că nu le-a mai crescut mustaţa.

Am puţin timp, de-aia mi-am permis, am luat pauză de la cazurile cu RATC-işti şi RATB-işti şi tocmai aveam impresia că mi-am ratat tinereţea că nu m-am dus mai des în cluburi şi bambusuri, că n-am auzit la timp plăcile alea zgîriate care-mi scîrţîiau timpanul. Citez din Zan, care mă aduce imediat pe linia de plutire : ”discotecile sînt doar un reminder pentru cît de imbecili sînt unii”. Nu că nu ştiam asta. Şi-acum mai sare din joben o replică înţeleaptă, al cărei rost de-abia acum îl văd, după ce-am făcut exerciţiul de mai sus: ”Nu cunoşti decît un anumit fel de lume, cea cu care te-ai obişnuit. Simţi tu ceva şi simţi bine, dar eşti prea aproape de subiect ca să vezi corect”.

E prea mult de explicat şi oricum însemnările astea nu mai sînt demult pentru lume. Dar ideea unui geniu fals în care toţi cred pînă la plecăciune pentru că acela practică zilnic exerciţiul minciunii şi devine din ce în ce mai bun, profi cum ar veni, se îndrăgosteşte apoi în faţa oglinzii de propria-i minte, ca o vădană de virtutea ei, ar trebui să-i dea de gîndit. Să suferi atît de tine însuţi trebuie să fie foarte greu, sărmana minte umană, complexă mai e. Construcţia unui astfel de personaj e o provocare. Fiindcă atunci cînd dai peste un geniu real primeşti o palmă aşa de zdravănă că-ţi revii imediat. Dar nu e musai să-l întîlneşti, e de-ajuns să recitesc pasaje din Citadela şi să simt din nou că sînt om. Observi fără să-ţi propui asta rotiţele, şuruburile, piuliţele celuilalt care l-au pus în mişcare. Ştii de ce. Ştii cum. Şi te mănîncă degetele. Dar le controlezi fiindcă ai învăţat controlul, intuieşti că nu e momentul. Şi ai încă simţul măsurii. Mai ai de rîs.

Iar asta e bine. Regăseşti bucuria de a scrie pentru scrisul în sine.
Greşit. Nu am fost niciodată cinică. Doar atentă. Am lăsat iluzia cinismului ca să mă pot măsura mai bine. Prin alţii. Cruntul adevăr este însă că m-au impresionat într-un om doar sincerităţile lui, vulnerabilităţile şi efortul de a-şi depăşi condiţia fără s-o dea în manele. Pentru asta îi iubesc pe unii şi o să mă întorc mereu la ei.

Iar ce e mai sus e doar fondul muzical pe care se construiesc cele şase eseuri ce trebuie să le termin pînă în februarie. E ritmul potrivit pentru stilul ales. Nu vreau să uit. E modul meu de a aduna tot ce-am trăit/muncit/ratat şi a-i da forma care se cuvine. Abia după aceea cred că pot răsufla în sfîrşit aer curat.

Aşa că back to work, madam, mai e pînă dimineaţa.

Prajitura zilei

Mă uitam azi peste nişte poze. De fapt, căutam o anumită fotografie pentru ultimul articol din revista “Femeia”, în care spuneam, pe scurt, că o gazdă bună are musafiri perfecţi şi că găzduirea în sine cere artă. Dacă nu te pricepi la asta, lasă-te pagubaş. În fine, nu vreau să îmi explic aici articolul, că la ce bun atunci să mai apară în decembrie?

Căutam o poză, deci. Fiindcă de cum am venit, m-am şi apucat de treabă, perioada de hibernare a trecut, ceea ce mă face să concluzionez pentru a mia oară că oamenii activi nu numai că nu suportă timpi morţi, dar sînt şi mult mai eficienţi decît ceilalţi obişnuiţi să piardă vremea văicărindu-se. Mă rog… tot căutînd poza potrivită am trecut peste alte poze. Şi altele. Şi altele. Viaţă mea în poze pare atît de plină, ba chiar fericită. Şi, de fapt, cred că aşa şi este. Fiindcă chiar iubesc oamenii din fotografiile mele şi întîmplările care s-au consumat în clipele acelea cînd cineva ne-a prins pe toţi în căptuşeala timpului, chiar dacă unii dintre ei acum se ascund că şobolanii în văgăunile lor cînd simt că mă apropii. N-am timp să cotrobăi după ei şi să le spun : ”stai mă, liniştit că n-am de gînd să te mănînc, nu vezi că am alte treburi? Ce dracu tremuri aşa? Hai mai bine să mîncăm o porţie de cartofi prăjiţi, bem un ceai, ne trece, nu mai fi aşa stresat, te îmbolnăveşti aiurea, şi fără motiv”. Dar nu le spun că oricum e degeaba. Ăştia nu mă cred. În continuare au impresia că am vreo strategie ascunsă să-i păcălesc.

După ce-am găsit poză potrivită, am început să caut un text. Era vorba despre nişte ziarişti în el, daţi afară şi încă alte nelegiuri. Foarte important pentru mesajul din ”Poezia bormasinii”. Nu l-am mai găsit. Nici chiar pe fostul blog. Trebuie să-l fi şters cînd m-am hotărît să fac curăţenie şi pe-acolo. Dar tot aşa, tot căutîndu-l am dat de texte şi comentarii mai vechi care m-au amuzat. Încerc să înţeleg de ce, deşi eram mai ocupată atunci, scriam mai mult şi mai penetrant. Ceva mă înfuria, şi culmea e că nu mai ştiu ce… fiindcă în pozele de-atunci rînjesc mereu. mişto masca, dar eu chiar cred că aveam motive cînd zîmbeam, de-aia cînd n-am chef de nimic pot sparge avioane cu mutra mea. nu-mi permite statutul să mă mai exteriorizez verbal, băga-mi-aş eu ceva în statutul meu, ete ce să povestim, că nu mai am loc în viaţa mea de atîta statut, că tare sănătos mai era să fuţi cîte un habarnist de-ăsta în propria şmechereală… uite că-ncep să-mi aduc aminte ce şi cum, mai bine lasă… iar intră unii în priză ca potîrnichile după aceea, îmi creşte traficul, intru în ZăList care rimează cu ZăPizd şi se umple site-ul ăsta de labagii şi mimoze intrate într-o lipsă cronică de danga langa. Ce poate fi mai naşpa decît asta? Poate doar o şleahtă libidinoasă de “profesionişti” de la Libra Bank pe care io şi Pici i-am alergat o zi întreagă [io pe mailuri (că încă mai eram pe insulă şi admiram norii de deasupra capului meu), iar madam Pici pe telefoane] că nu înţelegeau distruşii ăia nici după trei luni de explicaţii pline de răbdare şi bunăvoinţă din partea noastră că un cont închis e unu în care nu se mai primesc bani. A trebuit să-i luăm la balon, drept pentru care, încă o dată realizăm că românu pînă nu primeşte din cînd în cînd cîte o săpuneală ca la carte freacă ochii pe ceas, mai mai se face ora de vizionat telenovela preferată, un fel de “ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”…

Tora zice acum : ”m-am lenevit”. Dar totuşi plănuim să ne apucăm de lucru, ca şi cum am găsit în noua noastră jucărie un motiv de amuzament şi evadare, în care am pus, în sfîrşit, distanţa cuvenită în întîmplări ca să putem asambla imagini şi cuvinte, fără să ne implicăm în ele personal, ci doar social. Ori asta ar putea suna chiar jalnic pentru urechile pline de ceară ale pragmaticilor. Căcat, am rămas tot nişte idealişti, fraieri pînă la loc comanda. Nu ne-am mai învăţat minte odată. Şi mai zice: ”discutam cînd vii la Mangalia. Stăm în cur, ne uităm la lebede şi mîncăm prăjituri. Ştiu eu o cofetărie bună. Luăm de-acolo amandine la pachet”. Dac-o fi tot aia pe care o ştiu şi eu, chiar merită.

(am trişat un pic, aceasta a fost prăjitura favorită a lui Mozart, am pus-o doar aşa să vă fac poftă… o găsiţi undeva pe o terasa din centrul Budapestei. Poftă bună, deci!)

Cea mai scurta zi

Cred că am cîte un cîntec potrivit pentru fiecare situaţie, sau fac eu din ce în ce mai rapid conexiuni şi asociaţii, că să nu mai fiu nevoită să scriu. Mi-aş fi dorit să mă ocup de cîntat. Mult mai inofensiv decît scrisul. O altă lume de explorat, oricum. Altadata…

Undeva deasupra răsăritului, ziua s-a scurtat cu două ore.

În ordinea mijloacelor de transport, drumul a fost împărţit aşa: maşina dnei Bryley (vădit afectată de plecarea în trombă a Evei, ultima dintre studentele cu care am împărţit aceeaşi gazdă), tren (direcţia Colchester-Londra), un alt tren către aeroportul Heathrow, avion (Anglia-Bucureşti), taxi Bucureşti-Medgidia.

Un var de-a şaptea spiţa, pe care nu l-am văzut niciodată, şi-a arătat mutră prin aeroport. Zîmbetul mamei printre străini. Cred că deja şocul ar fi fost prea mare să mă întorc acasă doar cu o rudă pe care n-am văzut-o niciodată, deşi psihic eram mai mult decît pregătită să înfrunt tot felul de situaţii bizare pe care nu ai cum să le uiţi în doar şase săptămîni departe de tot. Mă şi închipuiam vorbind despre vreme cu străinul asta, subiectul principal în care englezii sînt experţii planetei, din nevoia de a rămîne pe un teritoriu neutru şi safe, nefiind în stare probabil să plonjeze în tăceri mai lungi de o juma de secundă.

Dar n-am putut să nu mă gîndesc din nou la socotelile de-acasă care nu se potrivesc niciodată cu cele din tîrg. De-aia e bine de fiecare data să ai un back-up plan.

Şi-un clip cu multe lacrimi şi inimioare, că tot se-apropie Crăciunul, o sărbătoare pe care în ultima vreme, nu ştiu de ce, o tot confund cu Valentine. Dar cîntecul îmi place.

Londra – coafura rezista

e ca o femeie cosmopolita, prapastioasa, calda si rece in acelasi timp, diplomata la suprafata, vulcanica pe alocuri, melancolica si mandra ca o adevarata aristocrata, erudita ca yourcenar si uneori tulburator de naiva, un pic snoaba, dar absolut senzationala in micile ei defecte si in marile ei duiosii.

plecand de-aici, la prima vedere a turistului nauc, care s-a plimbat prin w-enduri pe unde a putut, pot extrapola si spune ca toata anglia e asa. prin sate e mai linistita ca o fata mare cu trairi intense insa. dragoste la prima vedere. am intalnit oameni buni, nealterati de ipocrizie, oameni care spun imediat I`m sorry, chiar daca tu i-ai calcat din greseala pe botine.

starea p care am experimentat-o de cand am ajuns in Londra acum o luna si ceva si care probabil va dura pana la sfarsitul treburilor mele pe-aici este cea de uimire. ca cea pe care trebuie s-o aiba un alien picat fix pe planeta cautata indelung, dupa ce-a cotrobait tot universul dupa semenii sai. ciudat este ca nu m-am gandit la ea niciodata ca la Franta, de exemplu. nu mi-am dorit-o. nu mi-am imaginat-o. dar odata ajunsa aici a fost ca si cum o stiam deja, de foarte demult, de pe vremea cand citeam Galsworthy si eram la curent cu aventurile lui Sherlock Holmes, de-aia cand am ajuns in pub-ul cu numele celui din urma, era parca fusesem de nenumarate ori pe-acolo, numai ca de data asta in sfarsit cu cine trebuie. fara smiorcaieli, fara vaicareli, fara sa-mi lase cineva impresia ca face o concesie pentru mine, un sacrificiu enorm ca vreau sa casc gura la oameni si sa ma dau mare apoi ca am mancat o prajitura de mere (nu prea buna, ce-i drept!) in pubul unuia dintre cei mai cunoscuti detectivi, na…

nu tin minte sa fi plouat toata luna asa cum a plouat in zilele acelea doua cat am cotrobait pe stradutele centrale. marunt. rece. ascutit. pe Fleet Street, unde candva forfoteau reporterii lumii, era liniste atunci, fiindca multe din redactiile ziarelor se mutau in alt cartier, ceva mai ieftin. era frig si ma gandeam ca iar nu mi-am pus in bagaje haine potrivite. dar aveam umbrela rosie cu picatele albe. si lumea umbla aproape dezbracata prin Soho.

dar cel mai mult m-a uimit grija oamenilor fata de alti oameni. felul in care se protejeaza unii pe ceilalti, nu ca nu sunt si exceptii, nu ca n-ar avea si ei vedetele lor umflate cu pompa ce fac glume prea proaste, pe care Buzdugan nu ar fi in stare sa le faca, l-ar cenzura bunul simt. dar totusi, una peste alta… Anglia va ramane una dintre marile mele iubiri.

si inchei cu Max, un profesor pe care daca as fi avut cum l-as fi clonat si l-as fi importat in tara, l-as fi plantat in scoli si l-as fi rugat sa tina lectii deschise celor care au mai ramas de prasila prin invatamantul romanesc. nu cunosc decat un singur om care sa-i semene si din pacate acela n-a fost profesorul meu. ma rog… si-mi spune Max intr-una din zile, dupa orele de “listening”: “ai grija sa nu asculti stirile de la Radio 4 mai mult de 10 minute fiindca vor avea un efect negativ asupra ta, mai ales ca trebuie sa faci asta zi de zi, in fiecare dimineata”. “stiu, ii raspund, sunt jurnalista.” nu mai zice nimic, dar ochii lui par sa spuna: you must have seen too much. am lasat privirea in jos fiindca n-am vrut sa vad mai mult. mila, cine stie…

Simtul umorului

Unele nunti mi se par morbide. desigur din cand in cand se mai trezeste cate o baba din putrefactia ei si incepe sa chiuie, gata-gata sa se dezmembreze, spulberand sperantele tuturor la mostenire de linguri si alte castroane. daca esti cu adevarat ghinionist ai parte si de mileuri.

as fi in stare sa-mi inscenez propria nunta, cu tot tacamul si vreo 3 domnisoare (si toate trei!) de onoare si semi-virgine. sa-i vad pe toti aliniati la sarmale si pe-urma cand sa inghita mai gogalt, sa le spun in mijlocul unui toast: “ups, I did it again, si daca va mai prind ca ma intrebati cand ma marit, data viitoare nu va mai dau cadourile inapoi.” nu cred ca mama s-ar amuza prea tare si cel mai probabil cateva matusi ar lesina de furie. as angaja si vreo trei cameramani (si toti trei!) sa-i surprinda taman in momentul in care le pica mai abitir fetele in farfurie. gata, m-am pus rau si cu rubedeniile.

dupa aia am inceput sa intru in detalii (asta se intampla acum o saptamana, chiar inainte sa schimb clasa), iar cealalta profa care se spargea in figuri cu umorul ei britanic (a se citi previzibil!) si care m-a (ne-a) intoxicat cu topicurile ei despre vise, interpretari de vise, fericire de rahat, ezoterism, halloween, telepatii si ce-am facut in w-end, iar eu nu puteam sa-i spun ca mi-am tras-o fiindca nici macar nu era adevarat, dar care n-a fost in stare sa-mi corecteze o lucrare nici dupa trei saptamani si s-a facut ca ploua de fiecare data cand am rugat-o sa-mi explice locutiunile prepozitionale, ei bine, gagica, nestiind ca am boala pe ezoterici, a inceput sa rada cu sughituri la povestile mele macabre despre nunti, dar a inghitit in sec atunci cand i-am spus ca sunt piaza rea peste tot, si ca prietenii mei nu ma mai invita nicaieri cu inima deschisa, de teama sa nu li se intample ceva. desigur, glumeam, dar povesteam la modul cel mai serios si cred ca am o mutra care se cam asorteaza cu istorii de-astea pescaresti.
saraca, nu cred c-ar rezista in Bucuresti nici cinci ore.

dar nu stiu cum am ajuns sa vorbesc despre ipotetica mea nunta…
Aaa, umorul!

Se poate sa aiba o conotatie culturala, desi atunci cand ma joc cu un copil, de orice nationalitate ar fi el, radem pe aceeasi limba. in acelasi timp insa un cetatean englez care sta la coada in Anglia nu va mai fi atat de fericit daca va trebui sa stea la coada in romania. Si mai concret: la Posta. Va trebui totusi sa incetez sa mai fac paralele si comparatii de acest gen, cativa s-ar putea sucari mai tare pe mine ca, vezi tu, reneg tara care m-a crescut, mi-a oferit atatea oportunitati, m-a jecmanit de 16% si eu inca n-am invatat lectia recunostintei, sau, cel putin, a optimismului. dar rasul meu e amar intotdeauna, chiar si atunci cand ma joc “hai la groapa cu furnici/ ba-i aici, ba nu-i aici.”

situatie extrema de umar romanesc este greva profesorilor despre care citesc in fiecare dimineata. aceeasi poveste de acum un an. de-acum doi ani. de-acum multi ani. repetabila prostie. mai am inca poze de anul trecut. la ce fete de bivoli fara demnitate aveau unii, nu e de mirare ca s-au multumit cu trei bonuri de masa (sa pastram totusi cifra magica!) si-au plecat iar spre catedrele lor cu coada intre picioare, fericiti totusi ca in loc de o paine, vor avea doua. o sa pun poze cand ajung acasa, sa ilustram spusele. sa aducem dovezi, ca daca doar spun n-are impact. si nici importanta. asa cum n-are importanta ca unii fac profesia asta din pasiune, iar altii doar ca sa colectioneze meditatii la diverse limbi, pe care nici nu le stapanesc.

asa cum n-are importanta ca am prezis ceva timp in urma ca micutul columbeanu iar va lua teapa, ca fii-sa lu` dom` marinar isi va basica iar mecla in cateva operatii estetice, semn c-a invatat cum sta treaba in politica. amuzant pentru mine este ca ma intorc la toate aceste minuni, fiindca mi-e dor de casa, chiar daca in camera mea, chiar pe tavan, mai am urma piciorului lui fratelo.

vedem noi pana cand…

E superb Ovidiu Uscat aici. Asta zic si eu om sanatos.

L-am pus de teama sa nu ma usuc.

Remember, Remember

ca ieri a fost 5 November. si iar mi-am amintit de filmul ala cu V de la Vendetta. pe-aici prin centru mai bine de trei ore artificii, nu stiu daca in cinstea lui Guy Faux care chiar a vrut sa bombardeze Parlamentul, dar a fost prins si spanzurat, nu ca in film unde a fost impuscat, dar i-a continuat razbunarea Natalie Portman, dar oricum a fost frumos sa ma uit la spectacol de la balconul meu. ma rog, dati un google si vedeti despre ce este vorba daca ati incurcat personajele despre care bolborosesc eu aici.

ideea de libertate…
e atata liniste aici, mai ales noaptea, incat te intrebi unde sunt oamenii, de ce nu fac zgomot, unde sunt claxoanele, pot auzi noaptea pasii lui Sammy, pisoiul gazdei, prin iarba tunsa scurt. te-apuca panica de atata liniste. te trec toate sudorile…

intre timp, mi-am schimbat cursurile, i-am uitat deja pe francezi, pe suedezi, pe japonezi si pe toti cei care au mai trecut prin scoala asta sa-si ia nu stiu ce fel de diploma, de care au nevoie pentru nu stiu ce universitate sau job. sunt sigura ca si ei m-au uitat pe mine. la ce bun sa le mai trimit pozele, sa fiu din nou draguta, haida deh… ca mai ales uitarea e omeneasca, ba chiar sanatoasa. o sa-mi scurtez si eu sederea. am facut destule, am vazut destule pe anul asta, prea multe chiar pentru o simpla femeie. e timpul sa ma intorc acasa. vreau sa lucrez la urmatoarea carte, sa dorm in patul meu, sa ard mancarea mea. sa fumez la biroul meu in timp ce scriu un articol, sau un nou capitol. mici fleacuri… mi-e dor sa fumez in timp ce lucrez. de asta mi-e cel mai dor.

dar oricum e interesant ca desi stiu ca in tara ma voi lovi de aceleasi rahaturi, care put in aceleasi cercuri concentrice, acum devine totul amuzant cand ii vad pe unii cum se entuziasmeaza de marile lor realizari, de urmatorul targ de carte, de vai de mine ce-a mai intrat la tipar, la norma, ca nu ne pasa altfel hahaha… si-apoi, urmeaza un big dessapointment, mai mare decat ala pe care ti-l faci cu mana ta.

pregatiti-va cestile de ceai sau cafea sau cappuccino. peste 3 saptamani o sa rad din nou cu multi de multe. in stilul nostru caracteristic. ca sa nu uitam. ca sa ne amintim. n-o sa ajungem chiar acolo incat sa ne lasam prinsi si spanzurati, mai bine punem din nou degetul pe harta.

Later edit:

no more complain for today.
doar ca unii se plang si pe-aici ca au ramas in pana de idei. sinucide-te ca de trei zile aud numai asta, “si de trei zile incoace gura nu-i mai tace”, nici baticul nu i se mai asaza pe cap cum trebuie. de parca sa ai prea multe idei e asa mare scofala. eu sunt cel mai bun exemplu. eu si miorita. am avut atatea idei la un moment dat ca acum pe unde le prind tot le ucid fara mila. vreau sa experimentez perioada blank, sa ma uit la voi, prin voi, si sa vad doar o gaura prin care poate trece glontul propriei mele prostii. acum daca ma gandesc totusi mai bine, am trecut de perioada asta.

si in fine, cred ca n-o sa raman niciodata in pana de sarcasm, e si asta o metoda de a supravietui siropului care vine in valuri peste tine. unii ori au crescut in puf, ori s-au nascut cu lingura de argint in gura. ori sunt chiar batuti in cap. diplomatia nu are nimic de-a face cu bunul simt, iar bunul simt nu inseamna ca stii sa te stergi la gura dupa ce ai mancat cacat.

e ca atunci cand spui despre unu ca e cinic, si dupa aia zici ca nu mai e, ca si-a revenit. nu exista asa ceva. e ca atunci cand spui unuia exact ce trebuie fiindca stii cum va reactiona, ce efect vor avea cuvintele alea asupra lui, cum isi va da ochii peste cap si daca e capabil sa te minta sa nu. pierdere de vreme. si-mi pierd si rabdarea, din ce in ce mai des. dar am intotdeauna o carte in geanta care sa ma calmeze. nu conteaza ca e vorba in ea despre Pif si Hercule sau despre asasini orbi. totusi admit ca poate fi un soc atunci cand o femeie de treaba, si cam mica de inaltime, are un asa hal de limbaj la care ar putea dardai din centurile lor negre, un dan doi dani sau cine stie cati dani, sensibili de-altfel de mi se apleaca, dar ia sa le spui de ajutoare straine, cum se dadeau candva, imediat dupa revolutie celor care de cele mai multe ori nici n-aveau nevoie de ele, sa vezi cum se apuca imediat de jogging mai ceva ca iepurii de pe campii.

Corolar:
De departe totul se vede mai bine.