Nocturna

reusesc sa ma obisnuiesc cu o anumita stare de gratie sociala, probabil si pentru ca planific o alta calatorie, de data asta doar dus, nu si intors. nu voi mai face prostia sa iau bilete dus-intors, fiindca nu stiu niciodata cand mi se pune pata sa plec inainte de vreme, sau… sa raman mai mult decat mi-am planificat. ei bine, desigur ca ma voi intoarce intr-o zi, e frumos sa cochetezi insa cu gandul ca s-ar putea sa nu mai…

si o lehamite in ceea ce priveste scrisul. de-asta cand Gia m-a intrebat despre anumite articole din trecut: “cu cat ai fost, ma, platita pentru mizeriile alea?”, cu accent grav pe mizerii, am izbucnit intr-un ras din tot sufletul si chiar daca ei i se pare ca a facut o gafa, eu stiu mai bine ca nu. nici nu vreau sa aflu daca cei ce-si folosesc cei doi neuroni pentru tabloidele lor (ca n-au oricum nevoie de mai multi), pot avea aceasta lejeritate de a recunoaste in fata oglinzii inutilitatea muncii lor. rasul meu era amar, dar, cum spuneam, din tot sufletul, lucru foarte rar si banuiesc ca de aceea mai de apreciat. simt ca pentru o buna bucata de vreme (nu stiu cata bucata de vreme!) nu prea mai am nimic de spus, poate doar anumitor oameni si asta in rarele momente in care timpul se comprima la intalnirea cu ei. am zis bine intalnirea, si nu ciocnirea.

in rest, ma surprind refuzand tot felul de situatii si blocand accese, doar pentru a economisi timp pentru sieste prelungite si stat pe burta citind carti despre care as putea scrie incantata, daca n-ar face-o deja altii mai bine decat mine, dar chiar si asa nu te mai poti baza pe obiectivitatea nimanui, doar poti simti la unii detasarea, iar la altii incrancenarea. ii prefer pe primii, dar cui ii pasa ce prefer eu, ca sa fac si eu putin pe victima, lovita din plin de ceasul nemilos si crunt al noptii. ca tot am incercat sa dorm si nu mi-a iesit nici dupa ultimele doua tigari fumate pe balcon. asa ca am inceput sa cotrobai pe unde cine ce-a mai scris, cum faceam candva cand ma bucuram sa-i prind in flagrant delict pe unii, care chiar aveau ce sa-mi spuna la aceleasi ore mici din noapte.

cu toate astea, sau tocmai pentru ca atat de rar se intampla asta, cred ca cea mai mare greseala pe care am facut-o a fost taman ca nu mi-am ascultat intuitiile de-atunci si sa las balta ceea ce oricum stiam ca se va intampla. ma gandesc la prostia cu 7 plus. una peste alta, lucrez si nu se vede. invizibila corvoada, dar atat de placuta, confortabila si personala.

intre timp am facut curatenie in calculator si am aruncat la gunoi niste muzici cam aspre, la o foarte atenta ascultare, nimeni n-o sa ajunga vreodata cu prajina la nasul muzicii clasice, indiferent de vanzari. si surprinzator am reusit sa-mi nenorocesc picioarele cu acei pantofi cu tocuri inalte pe care-i iubeam candva. si asta e primul efect fizic after camino. schiopatez prin casa cum n-am facut-o pe drumurile alea. si probabil ca la nunta lui Pici va trebui sa dansez in talpile goale, asta daca nu cumva ma razgandesc in ultima zi si nu mai apar nici pe-acolo.