Amuzament

Mi-am cumparat un puzzle din 300 de bucati. A devenit un obicei ca de fiecare data dupa ce-mi despachetez valiza si-o imping cu rotile in sus undeva, langa biblioteca, sa ma asez in fotoliu si sa lipesc bucati care formeaza un tren, bucati care formeaza o gara, un copac, un om, doi oameni, o palarie care anunta un batran, o umbrela, care anunta o femeie, un obraz care anunta un copil, o frunza care anunta toamna. Sa vedem cat o sa ma tina si povestea asta.

Desi stiu ce reprezinta imaginea de ansamblu, ca doar o am pe cutie, cautatul micii bucati de carton potrivite a ajuns pentru mine un fel de secunda de fericire. Sau doua secunde. La un calcul mai atent pot sta ore in sir. Muzica in winump si sa curga timpul peste cartoane si imagini. Ca am vorbit atat de puzzle-uri incat mi-am zis sa-mi cumpar unu si sa ma joc cinstit.

Mai am vreo 30 de gauri de diferite forme in puzzle-ul meu. Poate reusesc sa-l termin pana plec sambata in Anglia pentru cateva saptamani, cand o sa scriu despre Anglia si-o sa stresez de data asta lumea cu Colchesterul (unde voi locui) asa cum asta vara i-am stresat pe unii cu Camino. Hai poate iese mai bine acum, mai ales ca n-am de cine sa divortez sentimental sau camaradereste pe acolo.

Ma enerveaza sa stiu ca au ramas lipsuri in jocul meu. Gauri care ma urmaresc prin vise. Oh, da, am lasat femeia aia fara jupa. Sau barbatul ala fara femeie. Sau parcul fara banci. Si daca am pierdut cateva bucati pe sub pat? Daca mi le-a aspirat mama din greseala? Ce probleme mai am si eu…

A fost odata ca niciodata…

n-am avut alta idee de titlu, desi gangul ala inca mai exista in amintirea a cel putin doi oameni care si-au pierdut tineretea pe-acolo, sau nu tineretea, ci mai degraba ceva din ce se numea odata romantism. cuvintele vin greu acum, pastrate cu grija insa pentru treburi mai importante, pentru lumi mai bune, chiar daca pentru unii cercetarea inseamna “ia uite-l si pe asta, pleaca in vacanta.”

sa explic. cercetare inseamna sa fii singur si tot atat de curios pe cat te-a lasat mama natura. undeva intr-un loc unde nu te cunoaste nici dracu si nici nu simti nevoia sa vorbesti decat strictul necesar. sa faci ceva ce te priveste doar pe tine. posibil sa renunti la micile fleacuri ale prietenilor tai, din ce in ce mai putini, care se invart pe langa tine, din ce in ce mai rar, dar cu rasetele lor zglobii, cu ironiile lor acide, atat de placute urechilor tale.

au contraire, pe langa unii trec ca si cum ar fi niste mobile fara viata, dar pline de carii. te abtii sa dai un picior zdravan sa nu li se prabuseasca sandramaua, dar asta si pentru ca stii ca pana la urma o mobila e doar un rahat de mobila, si poate ca-i mai bine sa-si gadile singura cariile si sa si le inmulteasca pana putrezeste de capul ei. alta soarta mai cinstita nu exista.

sa declaram asta saptamana scuzelor si a parerilor de rau ale altora care m-au declarat la randul lor cometa cu coada de care nu au reusit sa se prinda. haida deh… la vremea respectiva s-au ofilit de teama sa nu se parleasca si-au esuat mai grasi, mai incorsetati de griji si, uite-asa, tot vrand sa demonstreze societatii ce valabili sunt, au murit pentru totdeauna. nu mai putea societatea de voi… unu pe saptamana pot inghiti, dar trei deodata, mai ceva ca sampoanele, ma lasa rece…

se cauta ispasire, cine o gaseste, s-o declare nula… cam tarzior acum, eu tot cu bagajele la usa, din ce in ce mai experta in plecari. trebuia sa iti dai seama la timp ca libertatea depinde de cat de responsabil esti cu alegerile tale, nu cat de comod iti e la un moment dat si nu-ti mai convine tie mutra unuia, care probabil trece printr-o pasa proasta, adunate si la el garla toate, dar cand si cand, din doi in opt ani ti se mai face dor asa… eu nu ca n-as avea unde sa raman, dar dulapurile alea sunt cam subrede pentru vise. si lumea prea mare… n-am pareri de rau, ori asta poate sa spuna destul despre mine…

Once Upon a Time…

no other idea for the title, although that arcade still exists in memory of at least two people who lost their youth there, or not their youth, but rather something once was called romanticism. words are pointless now, but carefully preserved for more important things, for better worlds, even if for some ignorants research means “look at this one: goes on vacation.”

Let me explain. Research means to be alone and as curious as mother nature built you. somewhere in a place where nobody knows you, where you don`t feel the need to talk than strictly necessary. To do something just for yourself. Possible to give up of small widgets of your friends, increasingly few who swim near you, increasingly rare, but with their lively laughes and with their bitter ironies, so pleasant to my ears.

In the contrary, besides some people I pass like they are some lifeless furniture, but full of cavities. you have to forbear not to hit with your healthy leg and crash their rotten-dusty ramshackle, but that only because you know that a furniture is just a crap furniture, and maybe it’s better for it to tickle its own caries and worms until the middle of its material, until the death of the wood. Another honest fate it`s not possible there.

Let`s declare this week one full of excuses and regrets and sorrows of others who had declared me in their turn the comet with the sparkling tail of which have not managed to clutch. Come on… at that time were wilting by the fear to not burn themselves and have failed and become fatter, more strait-laced and carelessness, so there, all wanting to show society how valid they are, therefore died forever. Yeah right… like society gives a fuck on you or like society knows who you really are… I could stand one in a week, but three guys full of sorrows, like those shampoos, three in one, leave me cold as ice…

is seeking expiation, who finds it, so declared invalid … too little late now, I still on the door with my luggage, increasingly expert in leaving. You gotta figure it out on time: freedom depends on how responsible you are with your choices, not how convenient it is for you at a time and you don`t support other one`s face or figure, which probably going through a bad pass, but when and when, two in eight years you do miss him… or her… As for me, it`s not that I do not have a place to remain, but those lockers are pretty shaky for my dreams. And the world is too large… and I have no regrets, or this could say enough about me …

Post Camino Effects

da, un nou titlu in engleza, chiar daca engleza mea e oribila. poate dupa ce ma intorc din Anglia o sa prind dupa ureche cum sta treaba cu timpurile verbelor, daca nu cumva reusesc sa termin Vanity Fair a lui Thackeray intre timp.

pe de o parte donez, arunc sau distrug cartile din biblioteca, visez sa ajung de la aproximativ 1500 de titluri la doar 500, plus celelalte 150 care sint in raftul de necitite, din camera pe care din cand in cand o mai ocup prin imparatia lui Zan. pe de alta parte imi cumpar sau primesc numai carti in engleza sau franceza. constat ca nu-l mai suport pe Eliade, am pastrat doar Istoria religiilor, Kundera ma plictiseste de moarte, Virginia Wolf nu mi-a placut niciodata, Henri Miller ma scoate din sarite, din tot ce a scris as rupe doar citeva pagini dementiale si le-as pastra pentru forta frazelor, restul maculatura. il pastrez pe Palahniuk totusi. Beigbeder ala, caruia mereu imi vine sa-i zic Brebenel, ce gluma buna… literatura pentru copii am dat-o bibliotecii din Medgidia, n-o sa ma pot desparti de Gervaise a lui Zola, nici de Cei trei muschetari, dar inca sint la stadiul de sortat. am vreo 40 de kg de reviste glamour, ce foc bun, haha!

privesc cum mi se golesc rafturile si simt un sentiment de usurare. probabil ca cel putin una din biblioteci va ajunge surcele.
interesant este ca majoritatea celor cu care am mai tinut legatura de prin pelerinaj au aceeasi nelamurita dorinta de a scapa de lucruri pe care nu le mai considera esentiale. detasarea sau mai bine zis non-attachementul. oricum n-am fost nicodata atasata de lucruri, dar totusi cartile… eu care eram in stare sa cutreier ore in sir dupa anticariatul potrivit si nici banii de prajituri din adolescenta nu-i cheltuiam pentru cartea perfecta, autorul dorit. hm…

cu filmele e si mai rau. nu numai ca sunt satula de porcariile din ultima vreme, scenarii idioate, replici pe care le ghicesc imediat, dar pana si actorii sunt niste facaturi americanizate sau parca iesite din paginile unui Neckerman, toti la costum, metrosexuali si dame care arata bine si dupa trei scene de cafteala. nici acum nu-mi vine sa cred ca Juno a luat Oscar anul asta. sa luam de exemplu serialul CSI, vai, mai bine nu. gagica aia blonda, care face pe dura, cum le stie ea pe toate, niciodata speriata, niciodata oripilata de sange, si de fiecare data cu glume de trei lei in buzunar.

prefer sa vad de 30 de ori intr-o singura zi “Cum sa furi un milion” (cu Audrey Hepburn si Peter O`Toole, actori al caror farmec si talent te fac sa-i iubesti pt toata viata; pana si mustaciosul ala de gardian are mai mult talent decat Tom Cruise, ca sa vorbesc de unu pe care-l cunoaste toata lumea) sau “12 angry men” al lui Sidney Lumet (film creat numai din jocul actorilor si un scenariu bun, replici date la fileu, in care am observat pentru prima data, acum cativa ani, asemanarea uimitoare dintre Peter Fonda si Jane Fonda, desi cea din urma nu joaca aici, talentul se mosteneste insa, mai ales in “Si caii se impusca, nu-i asa?”). Iar in “All About Eve”, pe vremea cand o privire era o replica in sine, ei bine, Bette Davis e grandioasa, dar e drept ca are si cine sa-i sustina prestatia. Nu mai vorbesc de “Va place Brahms?” ( sau Goodbye Again, cum a fost tradusa pentru publicul american, cu Ingrid Bergman, Yves Montand si Anthony Perkins) si tot asa… Nu mai suport junkurile de filme din ultima vreme, astia ori au ramas in pana de idei, ori s-au inmultit vedetele si producatorii. ca si scenele de sex stupid. ce inseamna sa ai marketing bun…

Bette Davis e adorabila si la batranete. Aici vorbind despre scenele de sarutat.

Juratul nr 8 sau cum sa-i faci pe alti 11 oameni sa se indoiasca de certitudinile lor.

Wake Me Up When September Ends

Ce-am mai facut in ultima vreme. Scurt pe doi.
Treaba cu organizarea este ca atunci cand vine vorba de hartii, contracte si administratii financiare trebuie sa te inarmezi cu rabdare. 10% nu va niciodata la fel cu 16%. cand am intrebat o madama functionara pentru ce se platesc unele si pentru ce altele, mi-a zis ca i-a cazut baza de date, chiar in ziua cand m-am hotarat si eu sa ma prezint cu intrebarile pe bat. nu mai poti sa faci nimic fara calculatoarele astea. nu-i nimic, maine o luam de la capat. am rabdare. a inceput sa-mi placa sa-mi ordonez finantele, mai ales acum cand sunt mai hotarata ca niciodata ca viata mea sa se reduca la un laptop si la cateva bilete de avion, de tren sau de autobuz.

pe urma imi dau seama ca trec foarte repede peste scurtele momente de cadere atunci cand lucrez intens.
selectie printre articole.
cel putin nu m-am indepartat de la subiectele pe care le-am urmarit de-a lungul timpului, atat cat sa-mi dau seama ca nu mai pot reprezenta tara asta cu sistemul ei putred pe nicaieri, mai ales ca ea nu ma reprezinta pe mine niciunde. in nici un fel. destul insa cat sa raman fidela anumitor oameni ce impart aceleasi simple necazuri care dau un acel piper umorului negru. sau cum spunea Mathias la o scurta intalnire saptamana trecuta: “devin agresiv doar cu prostii, simt nevoia de vulgaritate doar cu ei, sa le dau un pumn in capatana sa nu mai faca umbra pamantului degeaba si sa nu mai viseze atat la porumbei, sau sa aiba viziuni cu solzi de dinozaur cand e atata nedreptate in lume. sau sa ne scuteasca de bazaconiile lor”. iar Pictorul celalalt deja pune degetul si el pe harta sa vada unde isi va muta pensulele si draciile din imaginatie.

Nadia s-a tuns si mai scurt. o fi chiar asa de cald prin Dubai? n-am mai vazut-o de cinci ani. ultima data in acelasi aeroport, ma pregateam sa deschid capitolul editorial, acum aproape ca m-am linistit, sau il privesc cu detasare, ca o anexa a vietii mele, nu ca scop in sine. ne-am simtit ca la scoala, cand chiuleam de la sedintele din cancelarii si fugeam cu primul tren la mare sau ne ascundeam prin librarii sau cinematografe. era sa iau amenda ca i-am facut poze in aeroport. ma urmaresc amenzile astea peste tot, cum ma urmareau anul trecut jafurile, care ma prindea ma jefuia prin autobuze, eu tot cu capul in nori, cine stie la ce porumbei visam si eu.

in rest deciziile pe care le iau acum au mai multe constante. si fiecare problema rezolvata imi aduce un nou chef de munca, chef pe care-l pierdusem nu demult. dar poate ca e de vina toamna, mereu ma trezesc din somn cand ploua. imi place atunci sa ies in pragul usii si sa fumez o tigara.

Wake Me Up When September Ends

What I’ve done lately.
The thing with organizing papers, contracts and financial administration you must be armed with a lot of patience. 10% will never be the same as 16%. When I asked a civilservant lady why I`m paying this and for what, she said her database just broke down, right when I decided to present my stupid questions on a stick. You can do nothing without computers these days. never mind, tomorrow it`ll be another day. I have patience. I began to enjoy putting my finances in order , especially now when I am more than ever decided to reduce my life to a laptop and some plains, trains or bus tickets.

selection among my articles.
At least I had sticked from the same subjects on which I followed along time, long enough to realize that I can’t represent this country with its rotten system anywhere, especially it does not represent me somewhere. In any way. Enough to remain faithful to certain people that share with me same simple troubles giving them a black humor spangled with sour pepper. or how Mathias said to brief meeting last week: “I become aggressive only with stupid people, I feel the urge need to be completly rude only with them, and give them a punch in their face not do shadow on earth for nothing and no longer to dream at pigeons, or have visions with dinosaurs when is so much injustice in the world.” And the other Painter already put his finger on the map to see where he will move his brushes and his devilish imagination.

Nadia has cut her hair shorter than last time I saw her, 5 years ago, at the same airport, when I was preparing to open my editorial chapter, and now I`m looking on this chapter with some detachement as an annex to my life, not like a purpose in itself. Well, we felt like in school, when we were running away from boring meetings and we were taking the first train destination seaside or hiding us into libraries or cinema. I almost was to take a fine when I made her pictures in the airport. These fines follow me everywhere, how robbers followed me last year, whoever catch me robbed me in buses, all me – head in the clouds, who knows, maybe I was dreaming pigeons too that time.

All decisions I made lately are more consistent now. And every problem solved bring me a new energy in my work, something lost not so long ago. but maybe it’s the autumn`s fault, I always wake up from my sleep when it`s raining. when I like to stay in my front-door or in the balcony and smoke a cigarette.

Nocturna

reusesc sa ma obisnuiesc cu o anumita stare de gratie sociala, probabil si pentru ca planific o alta calatorie, de data asta doar dus, nu si intors. nu voi mai face prostia sa iau bilete dus-intors, fiindca nu stiu niciodata cand mi se pune pata sa plec inainte de vreme, sau… sa raman mai mult decat mi-am planificat. ei bine, desigur ca ma voi intoarce intr-o zi, e frumos sa cochetezi insa cu gandul ca s-ar putea sa nu mai…

si o lehamite in ceea ce priveste scrisul. de-asta cand Gia m-a intrebat despre anumite articole din trecut: “cu cat ai fost, ma, platita pentru mizeriile alea?”, cu accent grav pe mizerii, am izbucnit intr-un ras din tot sufletul si chiar daca ei i se pare ca a facut o gafa, eu stiu mai bine ca nu. nici nu vreau sa aflu daca cei ce-si folosesc cei doi neuroni pentru tabloidele lor (ca n-au oricum nevoie de mai multi), pot avea aceasta lejeritate de a recunoaste in fata oglinzii inutilitatea muncii lor. rasul meu era amar, dar, cum spuneam, din tot sufletul, lucru foarte rar si banuiesc ca de aceea mai de apreciat. simt ca pentru o buna bucata de vreme (nu stiu cata bucata de vreme!) nu prea mai am nimic de spus, poate doar anumitor oameni si asta in rarele momente in care timpul se comprima la intalnirea cu ei. am zis bine intalnirea, si nu ciocnirea.

in rest, ma surprind refuzand tot felul de situatii si blocand accese, doar pentru a economisi timp pentru sieste prelungite si stat pe burta citind carti despre care as putea scrie incantata, daca n-ar face-o deja altii mai bine decat mine, dar chiar si asa nu te mai poti baza pe obiectivitatea nimanui, doar poti simti la unii detasarea, iar la altii incrancenarea. ii prefer pe primii, dar cui ii pasa ce prefer eu, ca sa fac si eu putin pe victima, lovita din plin de ceasul nemilos si crunt al noptii. ca tot am incercat sa dorm si nu mi-a iesit nici dupa ultimele doua tigari fumate pe balcon. asa ca am inceput sa cotrobai pe unde cine ce-a mai scris, cum faceam candva cand ma bucuram sa-i prind in flagrant delict pe unii, care chiar aveau ce sa-mi spuna la aceleasi ore mici din noapte.

cu toate astea, sau tocmai pentru ca atat de rar se intampla asta, cred ca cea mai mare greseala pe care am facut-o a fost taman ca nu mi-am ascultat intuitiile de-atunci si sa las balta ceea ce oricum stiam ca se va intampla. ma gandesc la prostia cu 7 plus. una peste alta, lucrez si nu se vede. invizibila corvoada, dar atat de placuta, confortabila si personala.

intre timp am facut curatenie in calculator si am aruncat la gunoi niste muzici cam aspre, la o foarte atenta ascultare, nimeni n-o sa ajunga vreodata cu prajina la nasul muzicii clasice, indiferent de vanzari. si surprinzator am reusit sa-mi nenorocesc picioarele cu acei pantofi cu tocuri inalte pe care-i iubeam candva. si asta e primul efect fizic after camino. schiopatez prin casa cum n-am facut-o pe drumurile alea. si probabil ca la nunta lui Pici va trebui sa dansez in talpile goale, asta daca nu cumva ma razgandesc in ultima zi si nu mai apar nici pe-acolo.