De-a lungul Spaniei

si de-a latul. si de-a curmezisul.

inapoi pe Camino, chiar in orasul de unde a inceput propriu zis o asa numita calatorie interioara, sa vedem. cumva trebuie sa dam intimplarilor o semnificatie, nu?
Burgos. Si acest calm cu care pot privi acum totul. am trecut aseara pe linga terasa unde l-am vazut pe Nico prima oara. interesant este sa descopar ca se numeste Bonfin. atunci, nu am dat importanta numelui, acum ma amuza, deh… aseara era inchisa cind am ajuns in centrul istoric cu autobuzul de Zaragoza.

mi-am amintit apoi, in timp ce stateam in pat, cu picioarele pe pereti, cartea aia de joc cu mesaje pretioase, care cica se potrivesc celui ce are bafta sa le traga dintr-un pachet smecher, carte bineinteles pierduta. ca si batul Don Manolo, undeva intr-o alta statie de autobuz, intr-un alt oras mare, Valladolid, unde am poposit vinerea trecuta. zicea mesajul ala ca daca fac lucrurile in acelasi mod ca inainte o sa am aceleasi rezultate, nu? ceva pe-acolo. bine, parca era si un film pe tema asta, cind unul si-a bagat picioarele in tot si a facut viceversa de cum ii obisnuise pe toti. nu mai stiu ce s-a intimplat cu el pina la sfirsitul filmului, dar fiind eroul principal sigur a fost ceva cu happy-end. Bonfin, cum ar veni.

ei bine, nici n-am terminat bine Camino si-a venit cu lejeritate spre mine un anumit soi de miserupeala fata de tot ce ma deranja pina acum.

(pe cind pantalonii mei erau inca lungi)

intru aici si dau peste alta desteapta care crede ca a fi scriitor este mai presus decit a fi om, si, ca orice basinoasa care vrea sa-si demonstreze dreptatea, mai ales atunci cind greseste, baga o atitudine de-aia dupa care mor eu, especially cind se crede inventatoare de penicilina si are impresia ca se trage din os de ceauseasca. bine, daca in mod normal altadata i-as fi zis vreo doua in fata, acum nu mai am timp, chef sau energie pentru jeguri de-astea umane.

in fine…

egoismul feroce al animalului demult fara nici un dumnezeu. lucrurile se intimpla sau nu. unele le poti controla, altele nu. sa-ti fie egal.

am innoptat din nou in Burgos, in acelasi Albergue de-acum 3 saptamini, simtindu-ma ca o veterana pelerina care s-a intors in locurile unde mai are cite ceva de verificat inainte de plecare. reluind traseul in sens invers trec prin locurile pe care le-am calcat a pied si ma cuprinde duiosia la fereastra autobuzului.

dimineata de azi a fost rece, parca statea sa ploua, parca nu. cerului ii este egal ce se intimpla in lume, desigur. eu, pe terasa strajuita de 5 platani uriasi. acum na, ce sa mai zicem, impresii gresite vor exista intotdeauna, in continuare sint convinsa ca legaturile dintre oameni sint importante si daca ajungi sa-ti bati singur joc de ele, poate ca nici nu meriti altceva decit singuratatea. e si asta un echilibru. unii il numesc cinism si chiar se mindresc cu el. of course, au muncit din greu sa ajunga acolo, asta nu inseamna ca sint interesanti. poate doar morti din pdv sentimental, nu?

despre ce dracu vorbesc eu aici?

sint in drum spre Leon.