Don Manolo, Don Jose si Don Arrabal

o sa va povestesc foarte curind cum poti trai cu bani putini, sa vezi lumea prin talpi si sa fii al naibii de fericit, departe de betoane, de aer conditionat, de spuma preferata de baie, de creme cu arome ametitoare, de rujuri, de tocuri, de deadlineuri, de tacimuri, dar numai daca esti mai mult un copil al cimpiilor si spatiilor deschise, numai daca apartii oamenilor care vin in intimpinarea ta, ci nu invers.

(tricouri rupte)

(ioghi rizind de patul pe care l-a rupt)

intrebarea zilei este: ce mai aruncam azi?… nu stiu de ce, ca oricum am ramas cu foarte putine lucruri.

pe drum citim mesaje de la alti pelerini, sau poezii sau cintece scrise pe peretii tunelurilor sau pe pietre.

(mesaje de la pelegrini)

in Viana am mincat un paello cu pulpe de pasare, o minunatie… care mi-a cazut cam greu la ficat, dar asta nu m-a oprit sa fotografiez in continuare barbati frumosi, copii si batrini. dupa-amiezele ni le petrecem in piatete, stind la terase de vorba cu batrinii sau urmarind copiii cum se joaca.

aaaa, ca uitam… ne-am poreclit bastoanele de drum. pe al meu il cheama don Manolo, in cinstea hangiului din Estrella si a povestilor pe care mi le-a spus, al Mayrei se numeste don Jose, in cinstea hangiului de-aseara din Navarrete, iar cel al Yoghinului, un bat lung primit cadou de la un fost pelerin, are numele de Arrubal, o strada din navarette, orasul de-azi noapte.

in rest… probbail ca sinteti bine cu totii… noi mergem sa ne amestescam acum prin fiesta din seara asta, printre oameni care stiu sa traiasca… daca raminem si fara al doilea tricou, probabil ca in urmatorul oras vom face si shopping!
va las cu bine… hasta luego!

Ding Dong

Totul pare atit de departe acum. tot ce m-a tinut in priza, tot ce m-a scos din sarite, oamenii care m-au zapacit cu timpeniile lor ridicole si privirile lor piezise. parca sint din alt film, sau dintr-un cosmar, sau naiba mai stie…

atita musetel pe cimp…

ne-am luat ramas bun de la Rafael, spaniolul cu buze carnoase, si i-am cerut permisiunea sa-i fac o poza pentru colectia mea de barbati misto. era atit de bucuros ca a cistigat Spania incit ar fi fost de acord cu orice, darmite cu un asemenea fleac.

(Rafael, eu, Mayra si Yoga Man)

intr-un sat am baut cafe con leche (eu) si colacao (mayra) asta din urma fiind un fel de cacao cu lapte, se pare ca spaniolilor din navarra le place asta. apoi mai tirziu am racnit in pustiu ca sa ne auzim ecoul de cealalta parte a unei coline.

pe la 14:00 am intrat in Viana in sunet de clopote si cu o vitalitate crescinda, parca mai aveam chef sa facem 10 km, dar am zis ca huo, stop… hai sa ne bucuram de oraselul asta, sa mincam ceva traditional si sa stam de vorba cu oameni.

totusi din cind in cind am clickul asta: de unde vine forta asta de a merge mai departe? m-am pipait citeva minute bune, muschii, oasele, toate la locul lor, nici un pic de febra musculara… chiar e ciudat…

Cu toate durerile inainte…

ma gindesc asa: ca daca mi-ar fi spus cineva acum sase luni, du-te si ia si tu o piine o statie mai incolo ca a inchis peste drum, m-as fi uitat cu un sictir la el de i-ar fi trecut apetitul. acum ne uitam la ceas si stim exact citi km putem face intr-o ora de mers sustinut. ridem de durere… uneori schelelaim… ultimii 5 km sint cei mai grei. ultimii 5 km ii facem aproape in tacere, fiecare cu gindurile lui…

dar mai intii sa spun ca dupa cearta de care a aflat toata romania, hahaha, Alinutza s-a ingrijorat sau enervat asa de tare (nu-mi pot da seama) incit a spalat un sifonier de rufe. adica ok, daca ea nu are la ce se gindi altceva decit ca doua proaste se cearta pe camino, de nici un yoghin din lumea asta nu le mai poate face fata, treaba ei, dar, fata, Alinutzo, ai fi putut sa speli doar rufele murdare, nu si cele curate. si mai zic unii ca noi sintem nebune…

(Puente la Reina)

asta inseamna ca mergem mai departe…

daca am fi stiut, v-am fi pus pe faza azi dimineata pe la ora 8.00 sa intrati pe net si sa ne vedeti, caci am trecut pe linga o fintina cu vin de unde se putea bea gratuit, chestie care se mai si filmeaza si se pune pe net… na, de unde sa stim noi ca dam peste fintini de vin?

cu pozele, inregistrarile mai asteptam…
se anunta ploaie pentru miine. buen camino, adica am belit-o!

De la Pamplona la Puento de la Reina

(spanioli pe cai)

(locul unde vintul se intilnea cu stelele)

Tusea si junghiul

insemnare stearsa.

prima zi

am 16 minute la dispozitie sa scriu despre prima zi. am ajuns in roncevalles la ora 19.00, plecati de azi dimineata de la ora 7 din saint-jean… ultimii 3, 6 km au fost criminali. coborisul adica. ne-am facut praf genunchii, soarele ne-a ars fata si bratele, drumul ne-a umflat picioarele. fiecare dintre noi a ajuns cu dureri ascutite pe alocuri. eu m-am ales cu o frumusete de durere de umeri de la carat rucsac. mayra are genunchii zob, aseara n-a putut dormi din cauza unei stari ciudate de anxietate, o frica teribila de drum, dar iata, am ajuns cu bine, ioghinul n-are nici pe dracu, desi e singurul de pe camino care duce 15 kg in spinare de s-au crucit toti. rezista ca fixativul ala minune la tot. pozele au iesit bestiale, din pacate nu pot sa postez niciuna, o sa gasesc poate zilele astea o redactie prin vreun oras care sa ma ajute sa trimit un reportaj.

(poze din Pirineii francezi):

(spada lui Roland)

sintem fericite insa.

am mincat piine cu miere de albine prin paduri, am baut apa rece de la fantana lui roland, am vorbit cind in franceza, cind in engleza, cind in spaniola de-am ametit, am trecut pe drumul maresalului Harispa, ruta lui Napoleon, am vorbit cu melcii, cu pelerinii, i-am lasat pe toti sa ne depaseasca, ioghinul a mincat niste trandafiri, ne-a obligat sa inghitim polen, spiruline, si alte minuni.

(fintina lui roland)

am reusit! am trecut o parte din pirinei. primii nostri 28 de km.

voi ce faceti? hehehhehe…

sarumina de incurajari, chiar avem nevoie sa stiti… e crincen ce se intimpla cu noi, dar avem un zimbet pe fetele noastre de maidaneze de pirinei de nu va inchipuiti…

Camino Real

suna a tequila, cum bine spunea un amic…
zile cind chiar n-am stiut pe ce lume ma aflu, n-am avut timp sa constientizez ca eu intr-adevar plec, fiindca pina acum, la ora asta, cind ma pregatesc sa dau shut down pentru 45 de zile, n-am facut altceva decit sa alerg incoace si-ncolo, sa pierd acte si carduri pe care le-am gasit dupa ce le-am refacut pe celelalte, sa semnez contracte, sa-mi vad prieteni, o baie de prieteni, mai ceva ca primarii la electoralele lor, si mereu se intimpla ceva, altceva, pina in ultima clipa am reluat printurile de la sfinta alianta, ultimul articol pe care l-am scris a fost pentru FHM, sa fie acoperita si luna septembrie… teama ca nu termin, ca nu las totul in ordine, ca uit sa sun pe cineva, n-a mai fost timp sa raspund la citeva mailuri. teama ca nu mi se usuca la timp tricourile… a trebuit sa-mi inchid telefonul pentru o zi, sa nu mai aud vocea nimanui, ca sa-mi revin, ca sa inteleg ca fac intr-adevar ceva incredibil. ma rog, nu mai conteaza, miine la ora asta voi avea in miini carnetul de pelerin si scoica galbena cu bucluc.

o sa trimit reportaje, sintetizind stari, motivatii, intuitii, castele medievale, istorii apuse, si iar reinviate…. primul e scris deja, va aparea zilele astea pe eva.ro.

am 250 de euro pe card si un rucsac de 4 kg. strictul necesar. pixuri si doua caiete. no mobil. nu mi-e teama. nu-mi fac griji. o liniste ciudata si senzatia aceea de calm si rece pe care o ai atunci cind stii ca faci ce trebuie si ca vei ajunge acolo unde ti-ai propus, lasind destul loc pentru suferinta si bucurie. imprevizibil.

bunicul Mayrei a murit azi. dumnezeu sa-l odihneasca! ea n-o sa mai ajunga la inmormintare…

cu bine… mi-a venit taxiul.

shut down.

Suicidal Diary II

chiar nu stiu de ce mai scriu aici. poate dintr-un soi de obisnuinta bolnava. sint centrata pe mine insami, mai mult decit am fost vreodata si-mi pare ca totul se indeparteaza deja, ca acum citeva zile la Braila cind priveam in sala si vedeam numai fetze straine, si pentru prima data am simtit ca mi-e greu sa vorbesc despre munca mea, iar un mos a venit pe la sfirsitul reuniunii sa ma intrebe de ce-am scris despre capacele de canalizare in ziarul Vocea Brailei. ma uitam la el ca la felul 14, incercam sa-mi dau seama daca m-a confundat cu Marian Coman sau daca isi bate joc de mine, dar apoi in definitiv ce mai conta? stiu c-am scris cindva, mi se pare ca acum sute de ani, despre un sul de hirtie igienica ratacit intr-un aluat de piine, de ce sa nu fi scris si despre capace de canalizare? haida deh… orice se poate. numai ca eu simt inca in nari mirosul de tei care inmuiase strazile Brailei, imediat dupa ploaie, ori asta era mai important atunci decit toate confuziile din ultima vreme.

si apropo de ingeri:

Ultima lansare de carte

Sarmanii mei provinciali… intr-un oras in care nu prea se intimpla mare lucru, acum au tabarit unii cu cartile lor si cu lansarile lor. o spun la modul duios.

oamenii sint cea mai mare realizare a mea, pentru ca mereu ma voi intoarce la ei, chiar daca le voi brutaliza slabiciunile in caricaturi literare, chiar daca voi avea momentele mele de pleosteala sau de salbaticie sau de cruzime. pentru ca oamenii sint mereu surprinzatori si mereu fac gesturi incredibile in opozitie cu altii care ramin la fel si nu fac nimic iesit din comun. doar stau in bancile lor si circotesc sau naiba mai stie. incep sa-mi iubesc orasul cu aceeasi forta cu care l-am renegat cindva, uitind cit este de linistit, de primitor, de iertator. pe scaunele din fata vor fi mereu oameni cu lacrimi potolite.

- si desigur, ca sa ma trezesc la realitate, mi-am pierdut legitimatia internationala de presa, chiar acum cind aveam mai mare nevoie de ea. nu stiu unde, nu stiu daca in Bucuresti, sau in Medgidia, sau in Braila.

anyway: iata pasajul din carte citit de un musulman: “… si tot ce e mai rau poate fi cuprins in apelativele astea, cu care te-au cadorisit toti pentru ca ai vrut sa le demonstrezi ca sint ratati in iubire, ca n-au prins niciodata trenul asta, ca nici macar n-au stiut sa-si cumpere biletul dus spre fericire. Ca au facut SEX si atit. Ca au vrut SEX si atit. Ca atunci cind au vazut cuvintul SEX au luat-o razna, ca atunci cind au mirosit SEX au uitat de tot, au renegat tot, ca atunci cind in sfirsit au avut parte de SEX, s-au transformat in altceva, ca atunci cind au pus mina pe SEX, gura pe SEX, cind si-au frecat SEXUL de SEX, ei au fost altii. Mai buni sau mai rai, dar numai atunci cu adevarat ei insisi.”

Suicidal Diary (I)

Doua verze

Mayra, 1, 60; 48 de kg; starea sanatatii: probleme cu plaminii si rinichii; teama de ape adinci; atacuri de panica; insomnii la greu

Eu: 1, 58; 52 Kg; starea sanatatii: rinichi cu probleme, colesterol ridicat din cauza stressului, migrene puternice (daca merg prin soare); la fel o pronuntata teama de ape adinci si de ciini, atacuri de panica (din senin), insomnii (nu chiar la greu), alergie la praf.

Si…

Un ioghin de Duminica: 1, 70; 60 de kg; sanatos ca un taur, data trecuta cind am vorbit cu el cauta betze pentru alungat ciinii salbatici din Foncebadon, satul parasit de oameni.

In rest, ne asteptam la bataturi, intepaturi de lacuste, tintari. Ne asteptam sa fim arsi de vint si de soare, ne asteptam sa slabim, sa cedam de oboseala, sa ne spunem ce ne-a trebuit asta, sa ne facem una cu pamintul pe care vom merge, sau sub stelele sub care vom dormi, ne asteptam sa plingem de oboseala.

Cu prima pereche de incaltari am dat-o in bara. Cu pelerinele de ploaie la fel. Daca in primul caz este exclusiv vina noastra (a mea si a Mayrei) ca ne-am ales incaltarile in functie de culori (minte de muieri), intre timp (dupa ce ne-au certat prietenii din jur, pe care i-am stresat cu toate pregatirile astea) ne-am desteptat si am gasit in sfirsit adidasii potriviti de vreme rea. Sa speram ca nu ne vor lasa balta in doua saptamini. Eu mai am la schimb o pereche de sandale, cu care m-am tot plimbat incolo si incoace sa vad care e treaba cu ele. Merge treaba, mai am putin si ma inchipui Hermes… Dar pelerinele le-am aruncat de cum le-am luat. Venisera la comanda, pe nevazute, si prima noastra reactie a fost yeak! Grosolane, prea grele si prea largi, prea incomode.

Dar, cu cit ne apropiem mai mult de plecare, cu atit constientizam toti trei in ce ne-am bagat. Emotii amestecate cu teama. Si cu luciditate. Pe de alta parte o stare de agitatie care creste creste… De parca ne ducem la taiere.

Iar asta e idioata care a ramas in locul meu sa coordoneze niste reviste. Mereu ramin in locul meu tot felul de cretine. Chiar sint satula.

Mayra isi lasa caietele personale prietenei noastre, Oaga, ca in caz de se intimpla ceva sa i le arda. Ioghinul de Duminica va pleca mai devreme cu patru zile, n-a mai prins bilete la avionul nostru, asa ca s-a hotarit pentru un microbuz. O sa ne intilnim pe 21 la Saint Jean Pied-du-Port de unde ne vom lua carnetele de pelerini. Devine din ce in ce mai real totul. Si-mi dau seama de asta in momentul in care-mi indes in gentuta mea de produse medicinale pastilele impotriva migrenelor, vitaminele, plasturii pentru viitoarele bataturi si-alte astfel de porcarii pe care sper sa nu le folosesc. Poate sa le impart pe la altii care au nevoie.

Jurnal

Unul dintre motivele pentru care plec in acest pelerinaj, in afara de calatoria in sine, este ca vreau sa cred din nou in oameni. Nu ca n-as crede, dar in ultimele luni am avut niste surprize neplacute si n-a mai mers faza cu “ok, nu e nimic grav, pot sa trec si peste asta”, chiar daca pentru orice om care m-a dezamagit am avut in schimb, ca un fel de compensatie, alti trei care, din senin, au facut niste gesturi absolut incredibile. Nu gresesc. Exact asta e media. Dar, la naiba, cei care m-au dezamagit au avut o greutate mai mare. Balanta inca nu e echilibrata.

A trecut si Tirgul de carte, citesc acum Palahniuk, cartea aceea in care unii, ca sa poate crea Arta cu a mare, sint facuti nefericiti de altii, fiindca numai asa, din frustrare si din neputinta, se pare ca se pot naste geniile. Nu am terminat-o inca (despre Jurnal e vorba), dar primele capitole m-au miniat foarte tare. Ma cam prinsesem incotro duce povestea. Nu m-am miniat pe carte sau pe Palahniuk, ar fi culmea.

Sa-ti amintesti totul intr-o singura secunda, dincolo de tot ce-ai trait si sa topesti asta intr-o cearta, sa spunem, felul in care cade discursul ar putea fi interesant. chiar si o discutie ar putea fi ridicata la rang de Arta. Sa-ti fie aruncata mingea la fileu, apoi unul dintre parteneri sa te lase cu gura cascata, caci fix in mijlocul jocului hotareste sa te cam lase balta. Asta da motiv de frustrare. Pana mea… Tot arta. Numai ca e inutila. Poate tu vrei doar sa te joci si la final sa stringi bucuros mina cu celalalt ca pentru citeva momente a fost alaturi de tine. Ati facut sport impreuna, nu conteaza ca e cel al mintii sau al feelingurilor. Si de ce lumea trebuie sa se imparta in victorii si esecuri. Alta timpenie pe care nu o inteleg. De ce simtim nevoia sa ne luam revansa. De ce n-o lasam balta. Un fel de bosh ver…

Pe cine naiba intereseaza neimplinirile si esecurile cuiva, cind toata lumea se asociaza cu invingatorii? Priveste numai citi pupa in fund functia cuiva, fara sa-i pese de omul din spatele functiei. E vorba de puterea de decizie, de control. Probabil de-aia sint disperati unii sa ajunga sus. Sa luam exemplu manelarii care se identifica pina la anulare cu lanturile lor. Normal ca sint fraieri aia care muncesc. Pentru manelari, arta e doar spartul banilor, daca tot e sa gasim arta peste tot.

Daca ma duc dincolo am terminat-o cu tot. ce nevoie mai am de oameni? doar asa, ca chestii de umplutura? de fapt voiam sa spun ca nu te poti aseza sa construiesti ceva decit daca esti un om echilibrat si daca totul in jur e calm sau daca ai pentru cine. chiar nu-l vad pe exupery rozindu-si unghiile in timp ce scrie “Citadela”. simt doar ca a iubit mult si ca a stiut cum. asta simt. mi-a vorbit in limba dragostei, chiar daca suna amar.

pot insa sa-mi inchipui, sa inteleg de ce, ba chiar sa fiu sigura ca unele foste colege de liceu au ramas tot asa de cretine cum erau cindva, mai ales ca atunci cind se spargeau in figuri cu notele lor mari, azi invatau, miine uitau tot, mie mi-era jena sa le spun ca am preferat sa stau o saptamina in biblioteca, de dragul artei, deh, decit sa vin la orele in care mi se facea capul calendar despre cum sa fim femei de femei, ca sa putem acapara in plasa casniciei tot felul de fraieri. care, stati linistiti, demult le-au parasit. deci nu erau chiar asa de fraieri. dar draga, unde-ai fost atita timp? absentele, na… trebuiau motive reale ca sa fie incercuite. cum adica sa fii la biblioteca? hehehehe… daca moare cineva din familie, e mai bine, fa proasto? e destul de plauzibil pentru tine ca am avut motive justificate? si dupa toate astea, macar ti-ai gasit barbatul care sa alerge dupa altele? ai devenit femeie de femeie sau in continuare esti la fel de stupida?

de fapt voiam sa spun ca amintirile unora despre tine sint doar niste reziduuri ale mintii, nici macar reale. ce tii minte dintr-un om pe care l-ai intilnit? ce-a spus? ce-a facut? sau felul in care te-a ranit? in astfel de cazuri, indiferenta devine intelepciune. cuvintele nu mai au sens. unii chiar se mindresc cu monstrii pe care i-au creat. si tot asa. arta cu a mare, dupa parerea mea, e doar o masinarie de inregistrat etape, epoci, sentinte, condamnari si ispasiri. parerea mea insa este ca numai intr-un echilibru sufletesc si o pace anume se poate cladi ceva durabil.

au mai ramas 10 zile. putin pentru cite mai am de rezolvat. de iertat.

Bookfest, ziua 4

Mi-e lene sa ma gindesc cu ce ma voi imbraca/incalta la lansare asa ca mai bine scriu ceva aici (Ce???) si vad eu in ultimul moment ce combinatii fac din ce mi-a mai ramas dupa ce am dus acasa aproape tot.

Ah, da, protipendada culturala. Mi se pare mie sau sint mai putini iubitori de carte anul asta decit anul trecut? La Marele Urs aveti poze de la stand si informatii despre lansarile de la Tritonic. Nu m-am plimbat pe la alte edituri, mai mult de la terasa la terasa. Intr-un restaurant am stat de vorba cu sotul lui Mireille care a facut pelerinajul de pe Camino acum doi ani. Imi da citeva sfaturi. Le transmit mai departe Mayrei, plecata acasa azi, sa-si ia ramas bun de la ai ei. Tot azi o sa ma vad cu al patrulea calator, alt yoghin, daca mai apar vreo doi pina plecam, o sa ajunga toata MISA pe Camino. Dar cel mai important este ca voi vedea prieteni. Anamaria, Oana, Lupoaica, Big Legs, Ruxi, pfffff… ce-mi plac tirgurile astea ca ne aduna pe toti, ca se umple terasele de nebuni, ca se fac planuri, chiar daca nu se vor realiza niciodata. So… imi mai ramine sa fac banii de buzunar fifty-fifty cu Zan si poate ne luam si noi o vata de zahar sa creada toata lumea ca sintem bogati si fericiti. Glumesc : D El nu pentru asta, ci ca sa rida de speechul meu improvizat si sa-mi demonstreze mai apoi cum puteam fi mai coco daca ziceam aia sau ailalta.

La The Gate am infulecat aseara o salata bulgareasca. Eram lihnita. Iar uit metodic sa maninc si pe urma ma trezesc ca se bat turcii in furculita mea, in timp ce mai vreau sa mai si vorbesc. Ona, deghizata in nepaleza din cap pina in picioare, volubila ca de obicei, imi da niste informatii pertinente despre diete, proteine si grasimi, chestii pe care nu le-am luat niciodata in serios, dar care suna logic in gura ei, in timp ce eu dau la o parte castravetii din salata.

Apoi tirziu in noapte m-am plimbat pe strazile capitalei cu Big Legs cu masina si ne-am amintit zilele de glorie ale unei anumite redactii prin ferestrele careia zburau in strada scaune si calculatoare in semn de revolta.

Am si citeva poze, dar nu mai am timp sa le descarc. Las ca fac eu ordine pe-aici miine.

Later edit:
cu cine m-am intilnit azi… voila!

Oana Mudura, o finete de femeie : )

Big Legs (face cu ochiul mereu, na… )

Mike (in fuga)

Terasa cu prieteni (Adi, Simo, Traian, eu si parul Ioanei)

un autograf pentru Leoaica (absenta, dar cu prieteni coltati care au grija de ea : )

si Trifoi (cu patru foi) – ne faceam diminetile semne de la balcon, inainte de a pleca pe la serviciile noastre…

Nu-i asa ca am oameni frumosi in viata??? E cea mai mare realizare a mea. : )

Si mai later edit:
Asa e. Am uitat sa spun de Edi : ( El e responsabil cu pozele. Mai putin de ultima, cea a lui Ruxi, pe care am gasit-o prin arhiva personala. of, offf, mai mai…

Long day… long week…

E doua noaptea si mi-e foame. Oscilez intre mazare veche de patru zile sau orez turcesc facut de mama ieri dimineata. N-am somn, too much coffee. Sau poate ca sint pur si simplu fericita. De la inceputul saptaminii nu fac altceva decit sa-mi revad prieteni vechi si sa stau cu ei de vorba, fara nici o presiune din partea nimanui.

In Medgidia lumea m-a si nu m-a recunoscut. Unii spun ca am slabit, de fapt e doar o ascutire a trasaturilor fetei. Creola (una dintre cele 15 verisoare primare pe care le am) e mai frumoasa ca oricind, uite ca unora le prieste casnicia, iar mie imi place sa vad oameni multumiti. Demult n-am mai stat asa cu ea, la colt de magazin sau la colt de strada, sa privesc lumea care trece, lumea care ne saluta si tot asa. Am dat si peste primul barbat care m-a sarutat acum enspe mii de ani. Nu c-a facut burta, dar parca s-a cracanat mai tare. Nu l-as mai saruta, zau… desi e un tip superok. Poate ca m-am obisnuit cu bad guys. Naiba mai stie…

De la un magazin cu articole de pescuit am cumparat plasa de tintari pentru pelerinajul celor trei calatori. Yoghinul de Duminica s-a ocupat de prosoapele minune de 100 de gr, ce se usuca prin stoarcere, sa innebunesti, nu altceva, iar Mayrei i-a revenit sarcina pelerinelor de ploaie. Creola zice ca nu sintem normali, nu mai are rost sa contrazic pe cineva. Nu e timp de asta. Ma duc rapid la magazinul ei sa-i arat cum imi sta cu palaria speciala impotriva tintarilor, verisoara-mea ride ca o apucata, eu ma fandosesc. Chiar mi-e rusine sa pun pozele pe care mi le-a facut, parc-as fi Indiana Jones dupa o zi intreaga de aventuri.

Si multe altele… Aflu despre cine s-a mai despartit, cine a mai suferit, cine cu cine s-a mai cuplat, citi copii au, cite amante unii, cum sint salariile in Medgidia, cum se descurca oamenii, cine a iesit primar, cine pentru ce examene invata. Intre timp telefoane. Incolo si incolo. Ma ratoiesc la o blonda care nu gaseste nu stiu ce sumar, dar ma bucur ca macar stie ce-i ala. Totusi e bine sa stii ce cauti, imi zic. Dar azi, de fapt ieri, cind ii vad statusul in mess: sedintza de redactieeee, ma umfla risul. Saraca… of, doamne, saraca… genul de gagica de pe hi5 cuplata cu un tip tot de-acolo, dar aspiranta pe mai departe. poate la pitzipoanca.org.

Back to Bucharest… la Tirgul de Carte. Mi-a placut standul Tritonic. N-am poze ca vi-l aratam. Bere si mici cu Mike si Hnu si Hrib. Apoi Eddie. Si mai tirziu Andreea. Apoi Pici. Apoi Soricarul-sef de care n-am mai scapat pina la ora asta, ca avea chef de soricareala, ca de obicei. Si aceleasi dileme profesionale… chiar nu-l mai inteleg, de cinci ani sau patru, ca am pierdut notiunea timpului, de doua ori pe an, fie la Gaudeamus, fie la Bookfest, imi povesteste aceleasi chestii… eu in continuare cred ca trebuie extras cu forcepsul dintr-un sir de masele stricate. Peste citeva ore o sa fie galben la fata de oboseala si o sa se tiriie printre standuri cu chef de voma. hahahaha… sa-mi iau naibii termosul dupa mine…

Planuri, discutii lejere, ce-ar fi daca ar fi, daca am face asa sau asa, nu-i asa? Poze cu redactorul de carte la Nopti 2. O sa-l pun pe blog, daca gasiti greseli in carte sa stiti in cine sa aruncati cu doamnele comentarii. La bine si la rau, together forever, musiu Sorin… Asta e, te-ai pricopsit si dumneata cu mine : )))

revin miine cu intimplari detaliate. azi chiar am lalait-o. se intimpla mai multe lucruri frumoase in viata mea cind nu muncesc de-amboulea printre haifaiviste. pe bune. si fara misto. hai ca ma duc sa maninc.