La dolce vita…

Oana a fost insuportabil de dulce azi la o terasa din Cismigiu cind i-a spus unei babutze care vindea icoane si cruciulite: “mamaie, noi sintem mulsulmane”, iar mai tirziu cind doi barcagii i-au cerut numarul de telefon m-am intrebat in ce casa are ea Lilith-u. WTF, m-au innebunit Mayra, Ioghinu de Duminica si mi se pare ca si Nadia.

apoi ne-am amintit de un proiect Tv pe care am incercat sa-l facem anul trecut, pina cind l-am lasat balta ca s-a blocat in deciziile altora. asta face parte dintre acele proiecte care, chiar daca nu vad lumina zilei, ii aduc pe oameni aproape, nu ii despart.

toata discutia noastra s-ar rezuma in citeva versuri ale lui Walt Whitman, poetul meu preferat si, de fapt, singurul:

“Writing and talk do not prove me,

I carry the plenum of proof and every thing else in my face

With the hush of my lips I wholly confound the skeptic.

Now I will do nothing but listen

To accrue what I hear into this song, to let sounds contribute toward it.

I hear bravuras of birds, bustle of growing wheat, gossip of flames, clack of sticks cooking my meals.

I hear the sound of love, the sound of the human voice,

I hear all sounds running together, combined, fused or following,

Sounds of the city and sounds out of the city, sounds of the day and night…”

Tertii

insemnare stearsa.

Ultima saptamina in capitala

ANACRONÍSM s.n. 1. Eroare în fixarea datei unei întâmplări, a unui eveniment etc.

                             2. Lucru care nu corespunde spiritului unei epoci, învechit.

 

savurez ultimele zile in capitala, cele din urma cuvinte, gesturi, intimplari inregistrate pe retina. in partea cealalta mi se pregateste camera de lucru, se sterge praful din biblioteca, se aerisesc dulapurile, se dau paianjenii jos, altii se streseaza de venirea mea, se vor da orarele peste cap, poate voi urla si ma voi comporta si eu ca o arendasa, am dat deja comenzi clare sa nu mi se arunce fotografiile pe care le-am facut pe cind alergam dupa reportaje. dar asta pentru ca o data maica-mea mi-a rupt-o pe cea de care eram foarte mindra: un cadavru descompus al unei batrine. mi-a rupt-o fara sa ma mai intrebe, pentru ca de fiecare data cind intra in camera mea o scotea din sarite spectrul femeii. m-am infuriat la culme atunci. ma rog… era ceva interesant acolo. ca si cum pastram moartea pe un raft al bibliotecii si-o infruntam in fiecare seara. cam asa ceva gindeam, pina cind am vazut-o bucatele-bucatele facute de maica-mea si-aia intr-un impuls de groaza, cica “ma, mama, dar tu nu poti sa ai un afis cu michael jackson ceva?” E drept ca dupa aceea au disparut si cosmarurile…  

 

nu m-am nascut totusi cu simtul proprietatii, sau poate a disparut pe parcurs, dupa atitea mutari, cind am vazut cit de repede se duce tot ce parea cu adevarat durabil. Oare? Pina la urma ai nevoie de hirtii, de poze, de declaratii in public sau mai stiu ce probe scrise ca sa arati un sentiment, cind il poti ascunde foarte bine undeva unde crezi ca n-a mai ramas nimic? Ai nevoie de mobila ca la balamuc, de fotolii, scaune, vaze peste vaze, rafturi, sertare, tablouri, toate la indeminda doar la un clic distanta? Asta e un raspuns prea personal totusi, sa nu ne avintam, sa nu deviem, sa nu analizam, sa trecem peste. De-aia spun ca degeaba ma cearta unii ca ard unele lucruri, nu mai sint valabile si pace si nu iubesc atit de mult sobolanii incit sa le umflu burtile cu hirtoagele mele.

 

pina la urma, treaba cu iluminatul n-a prea mers. Numai cind ma gindesc la gaura pe care o am in tavanul de-acasa, pe care a facut-o fratelo, din greseala, pe cind inalta un alt etaj sa aiba mai mult spatiu pentru proaspata familie, si simt c-o sa-mi stea in cap. pina o sa ma obisnuiesc si cu asta. normal. Dar abia astept sa arunc alte hirtii compromitatoare de prin sertare. Acum cit inca pe wikipedia n-a completat nimeni ziua mortii mele : ))))  si cit nu se stie daca mai vreau sa ma intorc din pelerinaj. Dar orisicit tot mai bine sa te gindesti la gaura din tavan decit la cea din cap.  

 

Pe de alta parte daca ceva vreme in urma ma lasau fara suflare unele reactii ivite din senin, total anapoda si lipsite de logica, am eu ceva cu logica, acum simt un soi adinc de nesimtire spre indiferenta, pur si simplu ma tulbura doar oamenii cu care ma simt confortabil.

 

Acum stau si ma intreb de ce-oi fi pus definitia anacronismului mai sus. Precis am vrut sa zic altceva acum citeva zile cind ma apucasem sa scriu insemnarea asta. dar intre timp m-am vazut cu o canadianca super misto de-am intepenit cu ochii in ochii ei verzi, iar azi cu alta canadianca de n-am dormit toata noaptea cu gindul la intilnirea asta. nu se cunosc, s-au nimerit amindoua in tara in aceeasi perioada. Drept pentru care am chiulit din perioada de preaviz, ca sa umblu dilaila pe coclaurile capitalei, uite pomu, uite iarba, uite piata romana… cita bafta pot sa am la femei, aproape ca-mi doresc sa fiu barbat.

 

PS:  daca cineva care trece pe-aici (si are copii) vrea vreo patru rafturi de literatura pentru copii rog sa se anunte ca daca nu le donez unei biblioteci.

Laissez-faire, laissez dormir

Cam asa vine treaba. Un fel de iesire din rutina. Un w-end fara deadlineuri, fara proiecte mari pe cap, fara nimic important de terminat, starea aceea de relaxare in care mintea arata ca o plastilina framintata prea mult si-acum se borseste la soare. faza terminala. starea totala de leguma cind iti dai seama ce robotel perfect au creat ceilalti din tine si-acum nu-ti mai ramine altceva de facut decit sa-i privesti din avion. bai, si-am atitea de facut, carti de citit, filme de vazut, calatorii de organizat… si dorm intruna. numai asta as face: as dormi si atit…

intr-una din zilele saptaminii trecute Mayra zice: “hai sa-l vedem pe Sri Vasudeva”, un indian care a vazut lumina si a ramas asa: iluminat de tot. tot vine prin Romania si unii il primesc cu bratele deschise. in prima faza ii zic sa ma lase in pace si sa nu ma ameteasca mai tare cu indienii ei, ca eu nu cred ca exista astfel de iluminati, care sa-mi arate calea si, in general, ma scoate din sarite turma asta de zapaciti, cu creierele cautind salvarea din bezna. toate tratatele cu salvarea e in tine, puterea e in tine, gindeste pozitiv, fa binele fara sa cauti rasplata, iubeste neconditionat etc etc etc. da da da, le stim cu totii, toti sintem niste ingeri, toti ne credem ingeri, toti iubim ingerii, spune-le asta si copiilor care au dat peste niste pedofili, ca eu nu sint in stare sa iubesc neconditionat pedofilii, oricita dumnezeire mi-ar solicita la un moment dat inima. nici violatorii. nici libidinosii. nici oportunistii. n-are rost sa fac aici o enumerare fiindca s-ar putea sa ajung la concluzia ca nu iubesc pina la urma pe nimeni. nici chiar asa, dar nici pe toata lumea. unde ar mai fi atunci conceptul de iubire??? sa nu intram in amanunte, totusi sa mai spun ca iubind pe toata lumea, mi se pare ca de fapt nu iubesti pe nimeni. ca una este compatimirea…. pfiuuu, hai ca folosesc cuvinte prea mari, prea frumoase si m-am ametit rau. deja imi simt ingerii zburdind prin jurul meu si facindu-mi in ciuda.

pina la urma merg. daca iti vine sa crezi, nu aveam ce face… sala arcub, lume lume… asa cum imi imaginam femei mai multe decit barbati, fugite de la cratita sau din fata telenovelelor, Mayra cred ca regreta deja ca m-a adus, fiindca incep sa comentez vazind prosternarile astea in fata unui om de parca ar fi zeu. si poate ca este. indianul are ceva special, in primul rind o voce extraordinar de blinda si de puternica si intr-adevar o pace si probabil o intelegere a lucrurilor si oamenilor dincolo de priceperea mea. si lipsa aceea de aroganta, de autosuficienta pe care atit de des am intilnit-o la unii. o privire curata.

undeva in spate, ma relaxez si stau si eu a prost si-ascult, trec pe linga mine cuvinte ca “scinteie”, “trup”, “chakre”, “univers”. nu e de gluma deloc cu chakrele astea.

Intre timp bunghesc un brunet, de fapt mi-l arata Mayra, ma uit la el mai mult decit trebuie, e pentru prima data cind punem amindoua ochii pe acelasi barbat si ne gindim la tot felul de tertipuri cum sa-l smotocim mai bine. pina la sfirsitul reuniunii aflam ca e in stafful lui Sri Vasudeva, mai precis il acompaniaza la chitara atunci cind acesta din urma cinta imnurile acelea de inaltare si bucurare a sufletului. dar pina la imnuri, astia de prin jurul meu, in timpul unei pauze se duc sa-l atinga, sa-l roage sa le puna mina pe cap, sa le dea un soi de binecuvintare ceva etc etc. ramin siderata si ma pocneste o durere de cap fix in ochiul magic, na, ca sa vorbim pe potriva. cred ca Mayra e singura care pricepe ce se intimpla si care are intr-adevar ce cauta acolo, fiindca indianul se ridica la apropierea ei (si numai la o apropierea ei) si o stringe in brate ca si cum ar vedea ceva dincolo de ea. adica pe bune, eu chiar n-am avut ce face si i-am observat pe toti, veniti acolo ca sa atinga haine de indian si sa ia putina lumina sau iubire sau ce mai avea omul ala de dat si nu mai terminau cu problemele lor, pai scinteia aia se referea la faptul ca trebuie sa ti le rezolvi singur, cam asa intelesesem eu, ca el iti da, dar nu-ti baga si-n traista, in fine… mai apucasem sa vad o mamaie care vindea cd-uri de relaxare cu vocea lui Sri Vasudeva, fix cind acesta isi tinea discursul. “muzica, muzica, cine mai vrea muzica??” spirit de comerciant, deh… si ma durea capatina in continuare… cica din cauza energiilor din sala, ca trupul meu slabit si mintea mea imbicsita de rautati nu poate percepe corect asemenea nebunii…

alta mamaie venise cu nepotul care se tot foia pe scaunul din fata mea de-mi venea sa-i trag o bucata sa vada numai iubire si energie, iar mamaia, care era o culta, se apucase sa faca observatii traducatoarei, ca ea stia mai bine engleza decit cea de pe scena. mai bine si-ar fi ciupit nepotul sa stea naibii intr-un loc. eu chiar daca nu eram cine stie ce interesata de ce se spunea pe scena, mi-a placut indianul si felul in care si-a dozat discursul si pe urma asa, putin respect pentru un om se cuvenea, indiferent ce-ar face el si ce-ar spune, numai pentru faptul ca e singur in fata unei multumi ce poate scapa oricind de sub control. asa ca m-am intors spre babeta si i-am spus un shhh furios, fara pic de armonie in priviri. foarte urit din partea mea, fireste. in 20 de minute cei doi s-au carat de prin jur, ca-i monitorizam prea tare. pur si simplu nu cred c-au mai suportat energiile mele negative.

intre timp, in pauza, ma suna un coleg sa ma intrebe al cui e sinul de pe coperta lui Tone, ca se face un pariu printr-o tipografie ca ar cam fi al meu, asa dupa cum l-au masurat ei cu privirea, facind o comparatie cu ce se vedea pe coperta si cu ce se contura pe sub bluzele mele. ei, adica tipografii, soferii si nu mai stiu cine… i-auzi, banuiesc ca si pe astia trebuie sa-i iubesc tot neconditionat. si banuiesc ca si toate mutrele satule, imbuibate si falcoase care au impinzit orasul ca s-au trezit sa candideze la primarii tot neconditionat trebuie sa le iubesc. ei ei ei… concentrate, hercule! come back to sri vasudeva. ce voce extraordinara…

apoi incepe o meditatie in turma. liniste si pace, relaxati-va, urmariti-mi vocea, duceti-va adinc in voi…. m-am adus asa de adinc ca-n 3 minute am adormit pe scaun… iar Mayra, prietena mea pina in virful unghiilor, a inceput sa ma gidile pe un brat ca nu cumva sa sforai… si cam atit cu experientele mele cu lumina pura. as vrea eu sa am asa mare pace pe chip si in corason, sa ating si eu iluminarea, nemurirea, sa iubesc neconditionat, dar sint setata sa cred ca unii chiar nu merita iubiti. si oricum nu e timp pentru toata omenirea. dar daca vreodata ar fi timp sau spatiu, eu l-as intreba cu totul alte lucruri pe indianul acela. ca de exemplu de ce uneori iubirea e rasplatita cu ura. chestii de-astea. si poate imi da un alt raspuns decit: “asa e karma”

Al treilea calator

Pe masura ce zilele trec si le numaram cu evlavie aproape, ca si cum in scurgerea lor ne gasim echilibrul, calatoria devine din ce in ce mai reala. E ciudat cum se aranjeaza lucrurile, cum unele dispar, cum altele sint aruncate, cum chemarea e din ce in ce mai puternica…

I-am spus Mayrei mai demult ca am ceva impotriva celor care vor sa ni se alature, fiindca stiu, din experienta, ca cineva nepotrivit iti poate rata insasi esenta calatoriei si pina la urma asta nu este o simpla calatorie, ca n-am chef sa car dupa mine pe cineva care o sa se vaicareasca tot timpul ba ca e prea mult soare, ba ca a obosit, ba ca ploua prea tare, ba ca l-a apucat diareea. trebuie sa mergi mai departe indiferent de bataturile din talpa, indiferent daca ai chef sau nu, daca te doare capul, daca esti lesinat de soare, daca mori de sete, crapi de foame, daca ramii fara bani… nu conteaza, urmatorul pas trebuie facut pina la urmatorul refugiu. trebuie sa lasi in spate orase, sate, paduri si vai, cimpii si izvoare, poduri, stinci si cascade, si-odata cu ele tot ce ne-a (fals) animat in cotidianul de-acum. stiu ca pentru unii parem inconstiente, iar pentru altii un pic cam prea curajoase pentru niste femei. mereu acelasi apelativ: slabanoage. de parca un om-sunca ar putea sa mearga 2 km macar fara sa-i iasa limba de un cot si sa i se urce singele la cap. zau daca-i inteleg pe unii cum gindesc. zau daca am vazut atleti cu celulita in valuri-valuri.

so… l-am insarcinat pe fratelo sa se ocupe de rucsacuri (ca la al lui cel din afganistan am renuntat, era prea de armata, si exact fermoarul principal stricat) sacii de dormit deja i-am cumparat, de pelerine de ploaie am facut rost, lista de vitamine si tot felul de creme cu plante nush de care (aici i-am lasat pe ei sa-si dea cu parerea) am scris-o, am impartit, am socotit bugetul pe zile, pe saptamini, am luat in calcul unele si altele si din cind in cind pauzele in orase si-am decis ca asa si pe dincolo ne vom descurca. mai avem de rezolvat problema incaltarilor, care e cea mai importanta. incheiatul socotelilor pe aici in timp record de 33 de zile si pe urma in sfirsit… camino.

am stat vreo trei sau patru ore si-am discutat despre toate astea. am lins doua portii de inghetata, doua cappuccino, si astia ca nu-s asa viciosi si nici asa cappucinosi au dat pe git niste apa plata si niste kinley. s-au infiripat discutiile, ca sa ne dam seama la sfirsitul intilnirii ca probabil sintem singurii oameni care merg spre Santiago de Compostella fara sa aiba resurse financiare prea mari spre zero, dar care sint mai motivati sa plece in lume decit sa-si trunchieze (pentru a nu stiu cita oara) chemarile dorului de duca. Yoghinul de Duminica va echilibra cred destul de bine pasaricile din capul unor femei “inconstiente” sau “un pic prea curajoase” si cel putin, daca ne vom rataci, vom avea pe cine sa dam vina. saracu`, mare responsabilitate si-a luat una peste alta Mayra mi-a bagat-o pe-aia ca am casa XII in rac, sau racu` in casa XII, si un Lilith tot in rac, deci n-am inteles nimic, ei vorbeau pe limba astroloaga, oricum mi-am dat seama ca e de rau. io i-am facut timpiti, si Yoghinul de Duminica m-a privit blind si ingaduitor si mi-a mai explicat el multe, drept pentru care mi-am dat seama ca pe drum voi afla ce zic stelele ce zic chakrele si visele, poate si extraterestrii, dar tot mai bine decit sa-mi beau cafelele degeaba cu niste loaze, mai aflu si eu cum se invirt motorasele prin alte dimensiuni. si la o adica poate scriu o carte SF despre fratia scheletronilor pe camino.  

 

camino a inceput deja…   

No Mercy

Numai sa vrei si totul devine posibil. Adica ajungi acolo unde trebuie cind iti dai seama ca nu mai ramine nimeni pe care sa dai vina, oricum totul e un asa mare haos incit pina la urma singurul lucru pe care mai poti sa-l faci e doar sa ridici mina si sa spui: ete si io pe-aici.

 

am fost, am vazut, m-am convins, am verificat si-apoi am plecat mai departe. nu-i va fi nimanui mila de tine si daca tu iei in calcul ca unu a avut o zi extrem de proasta nu te apuci si tu sa zbieri la el ca o nesimtita ce esti ca oricum n-o sa priceapa mare lucru daca n-a priceput pina atunci. chiar daca s-a chinuit. nu zice nimeni ca nu s-a chinuit si apreciezi chinul asta, il vezi, il anunti sa stea un pic mai arcana, sa nu se joace, il bagi in seama si tu, ii spui, da sa pup sa treaca, sa se vindece rana, da` mai mult de-atit ce vrei, ma, sa-ti fac?

 

pai ce, hotului ala din aeroport i-a fost mila de mine cind m-a jecmanit? da` poate are si el o droaie de copii de crescut, are neveste de intretinut, are chiloti de cumparat si cum sa nu-l inteleg? il inteleg, cum sa nu-l inteleg, ma, ca si-a bagat nasul in bulendrele mele si a dat de un plic de bani pe care asa de frumos scria: reiffeisen bank, eeeee, io am fost multumita ca nu mi-a luat si traducerea la care lucrasem, ca aia era mai grav, ca banii se pot inlocui, dar munca, aleluia, timpul pierdut, nervii consumati, sa nu mai vorbim de experienta… ce-i aia sacrificiu? pur si simplu nu poti sa crezi ca l-a palit pe hotoman vedetismul si-a dat in boala winonei ryder, asa ca duca-se, macar a avut ce pune pe masa copiilor lui si si-a invelit curu cu niste chiloti, ce mare smecherie, dom`le, doar n-o sa-mi smulg frumusete de par din cap pentru un sarantoc… a rivederci si altadata, mam`zel, beleste ochii sau macar foloseste naibii plicuri care au lipici de-ala naspa, cu broboane de cianura si altele… sau nu uita ca dintr-un aeroport romanesc nu poti sa pleci cu amintiri placute, tre` sa ti se confirme inca o data de unde anume decolezi, iar eu, lasa-ma dracu in pace ca n-am chef de reclamatii, abia am scos cu chiu cu vai niste drepturi de autor de pe niste carti pentru copii. si bineinteles ca nu trebuia sa fac asta. trebuia sa tac milc, chitic, pitic si sa-i las pe altii sa se bucure de talentele mele, cine mi le-o mai fi dat, ca nu puteam si eu sa ma apuc de cintat dupa zece ani de cor, sa va stresez pe la protv sau otv cu melodii de genul: viu e in sarmisegetuza/ leaganul strabunei natii/ dacii mindrii si romanii/ lalalala (c-am uitat aici versurile) ca sa se-ndoaie?? pai sa se indoaie, cine nu-i lasa? ba sa se mai si cambreze daca mai sint in stare…

 

si ieri, iata ca ma luase un val de kilareala la o margine de bucuresti, dar o margine de-aia in care pur si simplu simti ca te dezintegrezi de la atita praf cit iti intra in ochi, in urechi si in nas, simti ca tu insati devii praf si brusc te ia cu calduri de uragane si-ti spui: valeu, unde naiba am ajuns? ce caut eu aici? si cum am ajuns aici? adica m-am trezit din somn bine mersi si cit ai zice elhamdurillah eram in alt spatiu, zau asa, cu chef doar de omorit copilul din mine, ala pe care il vede doar Preoteasa cind ma trezeste din somn si inca nu-mi dezlipesc ochii ci doar zimbetul de prin vise. io cred ca acel copil e de vina pentru toate, ca e mai puternic decit mine si al naibii mereu cind cade cerul pe ditamai adultul pe-ala il apuca cheful de joaca. zici ca e prost, zici ca nu are nici o grija. da, da, s-o crezi tu c-o sa-ti mai spun povesti, nu vezi cum se sterg pe urma unii de tine, bai fraiere, la coltul de rusine. ia-ti dracu jucariile de aici si nu mi te mai incurca printre picioare, hai marsh de-aici si sa nu te mai vad trei ani de-acum incolo, sa vezi ce urechelnita iti dau daca-ti mai arati nasul obraznic. si sterge-ti mucii aia negri in care a intrat praful.

noi avem probleme foarte importante pe-aici de facut. mai intii trebuie sa ne dam smecheri unii in fata altora, ca sa avem de ce ne injura dupa aia si sa ne scoatem ochii ca nu erau pina la urma asa smecheri cum credeau unii ca-i credem. sa cresti tu mare, c-o sa-ti explic eu dupa aceea cum sta treaba cu sexul, asta daca o sa descopar si eu intre timp, dar orisicit mie tot nu-mi vine sa cred ca unii se arata disponibili cind nu sint si chiar si cind ii descoperi tot se dau liberi la pat. parca au titirez in loc de… pana mea. dar oricum sa va zic si eu un secret: o femeie nu sta sa se uite daca esti liber sau amanetat pe veci, daca te vrea, te ia. daca nu te vrea, nu te ia, ma! mai simpla de-atit nu poate fi regula de trei simpla. pe urma da-i repercursiuni de-alea naspa cu bazbiduci la gura si dinti ascutiti, ca uite-asa din senin au aterizat la nenea fieraru`, bai, si ce de treaba pareau, ce intelegatori, nu ca tine, cu gura mare cit o sura. de-aia gura bate curu… ia sa vorbesti mieros sa vezi ce finetti e totu`n jur. nu mai bine sa nu te intereseze de nimic, decit de chestii de-astea simple, cu ce ma imbrac, ce maninc, cit costa mascara, la ce film ma relaxez in seara asta. eu mi-am dat seama ca numai asa sint foarte cistigata, la restul nici nu trebuie sa ma mai gindesc. ca se gindeste restul la mine. deci am dat de lucru omenirii, imi dati acum voie sa ma dau cu oja? sau mi-o alegeti voi?

 

asa. si da-i si alearga totusi, incolo si incoace. partea naspa ca de data asta nu ca sa-ti faci un rost, ci ca sa evadezi din acel rost in care viata te-a aruncat. da-i cu rostu`, ia-l si pe ala la rost, sa nu te creada prost, cum ma, ca io ii consider pe toti din jurul meu de mii de ori mai destepti decit mine, darmite un rost amarit, bine as putea totusi sa spun ca sint pe picior de egalitate cu Preoteasa la prostie, e o competitie corecta de care e mai proasta dintre noi, si asta zilnic de vreo doi ani de zile incoace, in rest toti sint niste destepti, nici nu mai indraznim cumva sa ne punem prostia la indoiala, ca oricum ne stau dovada aliniate asa ca pe un raft de jucarii, toate timpeniile facute, dar mai ales alea gindite, ca nu degeaba se zice ai pacatuit cu gindul, desi totusi eu cred ca raftul meu e mai plin decit al ei. bine, fata, Mayro, hai ca in seara asta sint darnica, te voi lasa pe tine mai proasta.

 

si adevar va spun, luati aminte aici: ca lumea asta toata e o mare perceptie, o mare iluzie si lumea mea nu se va pupa niciodata cu lumea ta, ca daca rosu e la mine rosu, la tine va insemna doar fierbinte, iar daca albastrul la tine e albastru la mine e pur si simplu cer. daca eu asa vad? na. cum poti sa-mi demonstrezi contrariul? si daca citim aceleasi carti, tot unele or sa rezoneze in mine intr-un fel si la tine in altul, si ai vrea tu sa fie punctul de echilibru doar numarul de pagini, sau cotorul. neah neah, unde-ar mai fi haosul? si cum gasesti echilibrul? ei, v-a placut ce frumos am inceput paragraful cu adevar va spun? hahahahaha…

 

oricum, mai bine sugrumi copilul ala din tine, ala care te incurca mereu. la unii a crapat demult, treosc, si hai si un pleosc sa mearga la sigur. si n-a mai plins nici o Preoteasa dupa el. deci… io cred asa: ca pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti. cam tirziu pricep eu unele lucruri, ca nu e cazul sa despic firu`n paispe chiar asa pentru orice fleac. unde-ar mai fi imprevizibilul? sa nu ma dezic totusi de magie, de inefabil, de mister. nu?? sa traiesc asa, ca-n basme, cu cele 90 de ocale la piciorul drept. si o chiatara in spinare sa va distrez cu viu e-n sarmisegetuza, sa va dea lacrimile si nu altceva. ca bufon nu vreau sa fiu. nu vreau si pace.

 

sa va zic ceva. azi mi-am luat abanoment de tramvaie trolee etc. si cum l-am luat cum l-am pierdut, deci asta e. si mi-am dat seama de cap-ametit cind m-am cotrobait prin buzunare si ioc abonament, nici prin teasta nu mi-a trecut ca ar fi putut sa mi-l suteasca cineva chiar asa in cinci minute de la cumparare. adica ce, ma credeam in avion? si fix vine la mine un manelar, taciune rau de la atita fiare cite a cautat pe coclauri si zice: dom`soara, v-a picat abonamentul cind ati urcat in tramvai. poftiti de luati. adica vezi unde duc prejudecatile?

 

si uite ca uneori e bun si un tigan strain si mai negru decit pacura la casa omului ca sa-ti arate, exact in momentul in care nu mai crezi in nimeni, ca lumea pe care o ai in tine, pe care ai visat-o, pe care intr-un fel sau altul te-ai strofocat s-o pastrezi, EXISTA. si ca uneori ti-o reda unul dintre aceia de care te feresti ca de satana, ca miroase nu stiu cum, ca e varza cu cultura, ca face galagie sau mai stiu eu ce face…

si i-am zimbit. mai da-l incolo de abonament, nu despre el e vorba, ci despre un gest care vine de unde te astepti mai putin. si copilul din mine a iesit de la coltul de rusine si s-a imprietenit cu copilul din tiganul de azi. ca astia asa fac. nu tin cont de nimic, nici de religie, nici de rasa, nici de sex, nici de virsta.

 

si s-au jucat pentru cinci statii de-a oamenii.

Diary of Dreams

Pe aceasta melodie se fac ultimele retusuri la Noptile Orientale 2.

 

 

Despre delicatetea barbatilor

Rar am cunoscut barbati delicati si chiar in ultima vreme m-am tot intrebat de unde agresiunea asta verbala si chiar tactila pe care unii o fac asupra femeilor. Da, da, stim, femeile sint de vina si pentru asta, se imbraca nu stiu cum, vorbesc nu stiu cum, transmit semnale nu stiu de care. Iar barbatii oricum sint obligati sa incerce. Asa se zice. E semn crunt de virilitate. Cine va pune, dom’le, sula in coasta? Cine? Cine?

Hm… Ok, nu vreau sa vb despre cei care “incearca” tot timpul fiindca au fost setati de mici pe frecventa asta si care, desi esueaza lamentabil, persista in greseala, si nici n-am chef sa le arat/demonstrez sau incerc macar sa-i fac sa inteleaga in ce fel sint perceputi de o femeie normala, care nu e nici fatala, nici usoara, si ea, pe-acolo, prin imprejurimi. Din punctul meu de vedere, acestia sint umplutura ieftina pe care o dai la o parte pentru ca sa apreciezi corect un barbat delicat, atunci cind apare, cu acel je ne sais quoi fermecator. sa-l recunosti prin contradictie. prin contrast, cum ar veni. sa-l accepti in viata ta ca amic, prieten, iubit sau sot, pentru ca nu vrea sa-ti demonstreze nimic, fiindca e lipsit de acele bale de care fug speriate, oripilate si zapacite de cine stie ce vini inchipuite sarmanele femei.

Am citit de curind o carte. De curind adica de fapt de-acum citeva luni. In hopuri am citit-o pentru ca nu sint adepta cititului de pe un computer. Imi place sa adorm cu cartea in brate. Astfel ca, atunci cind a iesit din tipografie, am reluat-o. De data asta am citit-o pe indelete. Era vorba in ea despre un barbat care se indragosteste de vecina lui de palier si care este atit de emotionat cind o zareste incit parca iti transmite si tie starea aceea uitata pe care o aveai atunci cind inlemneai de fericire numai la aparitia celui drag in preajma ta. O spun la modul cel mai nebunesc, fiindca nu stiu cui ar folosi aceasta informatie, ca am lesinat o data, sau am cazut (nu stiu care e diferenta, pentru ca nu mi s-a mai intimplat niciodata asta) pentru ca mi se taiasera picioarele, numai la gindul c-o sa ma intilnesc cu cel pe care-l iubeam. pare incredibil pentru o femeie lucida, dar aceasta carte mi-a adus aminte de cit de frumos poti sa gindesti despre cineva, atit de frumos incit placerea sa se confunde cu lesinul simturilor, un fel de catalepsie a grijilor, probabil de-aici expresiile “batut cu leuca in cap/ l-a apucat amocul”. ei bine, eu cred ca cei care nu au trait asa ceva, sint pur si simplu ghinionisti.

Romantism. S-a diluat termenul in citeva cine romantice si valentine`s days, luminari si inimioare. Ce ne facem cu cei care ajung la capatul pamintului pentru a respira acelasi aer cu persoana iubita? cu conditia ca si ea sa-si doreasca asta, desigur.

Eu am ajuns la capatul tramvaiului intr-o noapte citind cartea lui Eddie. ploua ca naiba si era ultimul tramvai, a trebuit sa ma intorc patru sau cinci statii inapoi, nu aveam umbrela si nici bani de taxi. dar am zimbit tot drumul pina acasa. nu sint nici acum suparata pe el ca m-a facut sa uit sa cobor din cel mai urit tramvai din bucuresti din care, de obicei, tisnesc ca din pusca, multumita ca mai am 200 m pina acasa. am zimbit in sinea mea tot drumul, cu ploaia dupa mine si pe mine (fugeam ca o muratura prin baltoacele din borcanul numit bucuresti si cu cartea lipita strins de piept), pentru ca mi-am zis ca atit timp cit mai exista barbati precum cel descris in “castelul printesei de caramel”, pot avea oricind o discutie normala despre femei si barbati cu femei si barbati, indiferent de problemele pe care le au, daca le au.

Nu vreau sa intru in amanunte, nu ma pricep sa fac recenzii de carte, dar imi place sa-i citesc pe contemporanii mei ca sa inteleg ca lumea asta mai are o sansa sa fie buna, frumos colorata, sau dramatic-romantata, sau asa cum naiv mi-am imaginat-o eu cindva (adica mii de curcubee de oameni – fiecare persoana intilnita – un nou arc-en-ciel – un nou tobogan de lumina), atit timp cit unii scriitori dezgroapa din mine partile bune si uneori – cred ca din ce in ce mai des totusi – uitate.

Cu Eddie nu stiu daca am schimbat doua discutii cap-coada vreodata, e mai mult taciturn, iar mailurile sint de genul trimite articolul, vezi ca mai ai 5 zile pina se incheie revista, ai primit cartile alea, multumesc, sa ai o zi buna etc., sau… sau… ma lasi, ma, cu ametitele alea? de cind se chinuie sa ajunga sub reflectoare? si hahahahahaha… e singurul barbat pe care-l cunosc si care inca se mai inroseste usor cind il enerveaza ceva sau cind saluta o femeie. Dar nu, nu despre asta voiam sa vorbesc. Nici despre stilul sau cit de la tanc a picat cartea lui pentru sufletul meu. Aveam nevoie de asa ceva, ca o ploaie care sa ma spele de toate mizeriile inghitite de-a lungul ultimilor sase luni de la unii si altii si in urma carora trasesem linie, pregatita sa spun: la dracu, lumea asta e o ripa, ori ies din ea, ori ma prabusesc.

Anyway, pot sa dau si exemple de a caror plasticitate sa tremure genunchii altora, daca tot nu sint in stare sa tremure de feelinguri veridice, care sa aiba un fundament solid, nu asa, jocuri de iele, intrigi de culise sau basini amoroase, dar la ce bun? sa va stric ziua?

Mai bine cititi o carte.

Absolutely sorry I am…

Sa presupunem ca ai avut o zi buna, ai facut pe pelerinul prin bucuresti, ca antrenament – camino – cimpul cu stele (verzi, de nu le vezi) – impreuna cu cealalta aschilopata, tu cu rucsacul cel mare al fratelui mai mic cu un an si cinci luni decit tine, dar cu vreo 30 de cm mai inalt si cu o carata puternica de-ti sar ochii din cap, ea – cu rucsacul deocamdata de serviciu si blugii juliti in genunchi pe care nu-i va schimba pentru nici o fusta din lume, oricit de rosie ar fi ea. Fusta adica. sa presupunem ca ati rasfoit impreuna niste ghiduri cu SPANIA pe coperta si pina la urma l-ati gasit pe cel mai potrivit care sa va lumineze drumurile si-ati bifat cu creionul dermatograf de ochi cele 70 de localitati prin care trebuie sa treceti sa nu muriti proaste pe coclauri.

Sa mai presupunem ca in cautare de rotule osoase le-am gasit in sfirsit pe cele mai delicate ca sa le trintesc pe o coperta care va zacea cine stie prin cite wc-uri, popas pentru mintile descuiate care se elibereaza de frustrari pe unde apuca, dar cel mai probabil pe tronul principal, ori asta, my friend, poate fi un motiv de bucurie in sine, ca ai mai scapat de o grija.

Sa presupunem ca apoi ti-ai facut vint pe o terasa unde ai impartit o inghetata din care curgea bine mersi ciocolata in riuri de dulce-amar si fierbinte-rece. Pe urma seara la o sueta in bucatarie cum ai din cind in cind obiceiul citesti cu voce tare si cu gura pina la urechi citeva pagini dintr-un scriitor care a facut ravagii prin lume amicului tau ca sa rida si el. Incredibil cit de bun e scriitorul cu dinti albi. Si sa presupunem ca vrei sa-i bagi in capatina si celuilalt ca e musai sa citeasca asa ceva, asta daca nu cumva iti aduci aminte ca miine tre’ sa-ti scoti hoitul din scara blocului si sa te indrepti catre o slujba oarecare. Dar mai bine sa ne oprim aici, caci una peste alta si pe sarite a fost un 1 mai nici mai bun nici mai rau decit alti 1 mai, cu specificarea ca si anul asta te-ai ferit de mici, bere, gratare si hai sa ne jucam cu mingea intr-o padurice. Volei, desigur.

Pe urma…. Te pune dracu sa intri in zona virtuala si, daca tot ai o zi buna, de ce sa n-o luminezi si pe a altora, care par cu corabiile inecate. Te pune te pune… pai vezi ceasul rau. Ai nu ma innebuni. Ma scarpin un pic in ceafa, ridic sprincenele a prost, vad ca din ce in ce mai des fac asta, ma trece fiorul certitudinii ca chiar sint asa, ori traiesc intr-o lume de santos & pecadores dar am lipsit de la lectia decodificarii unor simple coincidente de rahat pentru care, asa mirata cum sint la ora asta, nu le vad rostul nici sa ma tai cu cutitul care n-a mai vazut smirghel de zece ani. Numa’ ca-n alta parte a orasului deja s-a produs o tragedie cumplita din pricina ta, si amicu tau de mare suferinta, dar mai ales greata si sictir comun, e gata sa fie linsat. Ai ai ai, si deodata vin peste mine amintirile chinuitoare ale fostelor mele discutii inutile, paranormale si paranoice cu diverse persoane care tot asa sa presupunem ca au avut zile bune si au vrut sa ma binedispuna aruncindu-ma neintentionat intr-o hazna de cacat din care voiam sa ies cu orice pret, dar stiti cum e. supararea cind imi vine, dau cu mucii dupa tine… sa-mi ramina lingurita de inghetata in git si nu altceva.

Bai, sint absolut sigura ca am vrut sa zic ceva, dar inchei absolut senzational ca cei absolut nefrustrati sint cei mai absolut idioti plictisitori din lumea asta care s-a oprit in loc pentru ei si le-a oferit buricul ei absolut inspaimintator de invizibil. Fiindca mastile astea de hihihi si hahaha ascund o linie pauza punct si punct, linie linie si un rotund. Sa nu mai aud pe nimeni ca ma face nebuna ca merg pe jos 800 km. de-acum sa ma incurajati sa merg de trei ori pe-atit, ca oricum asta mi se pare cel mai absolut simplu lucru pe care l-am facut pina acum, dintre cele pe care cu adevarat mi le-am dorit, dar n-am apucat din pricina celor absolut simpson & bart sau lolek & bolek situatii ridicole care mi-au sarit in fata ochilor. Din senin. Brusc. Deodata. Ca marul din gitul albeicazapada. cu litere mici. corp de 12. Bine. Acum astept compot de la Didlee pina nu se face si ala varza cu ciuperci si cu mustar.

 

P.S. pozele-s facute de Felipe, da, da, cel care face poze intregii blogosfere, ca dupa ce m-am lasat de recomandat texte, m-am apucat de recomandat femei!