Shocking people
ok. aparent lucrurile sint neschimbate. tacere sumbra. miroase a rece. a albastru. a statuie.
cu citeva zile inainte de a pleca spre casa m-am intilnit cu o fosta colega de nu mai conteaza unde. nu prea vorbeam noi despre vietile sau nemultumirile personale, asta pentru ca de obicei ma feresc sa aflu amanunte care nu-mi imbunatatesc nici starea de spirit, nici nu-mi folosesc la mare lucru.
a fost o intilnire aproximativ intimplatoare. departe de redactii si alte influente, am lasat-o sa vorbeasca. aveam si ceva timp de pierdut. pur si simplu a explodat, ca si cum tinuse in ea, puroiul atitor nemultumiri, dar taman nemultumirile astea o impinsesera mai departe, o ambitionasera sa rupa odata pisica in doua. nu-i venea sa creada ca se poate trai si altfel, ca se poate munci si altfel. din nefericire, nu pot sa spun mai multe. m-a socat rezistenta ei de-atunci si tacerea cu care a trecut prin multe, ca sa si le reverse acum, la un cappuccino, tocmai mie. doua stari se zbateau in ea: greata si fericirea.
uita-i! ii tot spuneam. da-i incolo, nu te mai gindi… acum ai altceva de facut, de vazut…
si toate acele intrigi si aliante de rahat, si toate acele vorbe de doua parale… si toate acele birfe… si toate acele interpretari…
m-a zapacit un pic intilnirea asta, mai ales prin felul in care sincer si transant vorbea fata asta. si mi-a fost rusine ca n-am vazut, sau daca am vazut, m-a lasat rece zbaterea ei de-atunci. poate c-am fost si eu coplesita de ale mele, poate ca n-am avut timp sa-mi pese, dar totusi nu cred ca e o scuza.
m-a zapacit atit de tare incit am simtit o stare uitata de duiosie. ca nu era vorba de functii aici, nici de frici marunte, nici de barbati si de femei, ci de rezistenta de a ramine om printre atitea minciuni si agresiuni verbale.
