Zully’s Words

Acum 910 zile pe putin, intr-o seara superba, pe cind imi rodeam, de foame, sigur nu de nervi la vremea aia, creionul mov intre dinti si ma gindeam cum sa ies din clandestinitate, bate la usa biroului meu cu ferestre mari dar fara geamuri, presedintele Sindicatului Scriitorilor Clandestini cu o reclamatie in mina din partea viitoarei presedinta a Prostanacelor. Reclamatia era scrisa pe o hirtie roz, cu multe inimioare si floricele, incepea asa: “Catre Scriitorul Cel Mai Clandestin” (eu eram acela, ma rog, aceea, credeti-ma pe cuvint cind va spun ca nu conteaza sexul), la CC era inghesuit numele Presedintelui meu, la fel de clandestin si acela, ba chiar obscur de clandestin, si se incheia cu semnatura Martora, ca doar nu era sa se semneze Presedinta Prostanacelor, mai ales ca atunci nu-si depusese candidatura in acest partid. Care partid ea l-a infiintat, sau era pe cale sa-l infiinteze, nu mai stiu exact, oricum cert este ca dupa toata tarasenia de mai jos, partidul Prostanacelor a luat fiinta, numai pentru ca prostanacele au gasit de cuviinta intr-o alta zi suspecta in care soarele exploda pe strazi ca cineva trebuie sa le apere drepturile si, ca de obicei, mie ar trebui sa mi se aduca aplauze pentru ca am fost de o rautate cel putin suspecta, dar na, eu clandestina peste tot, si la bal, si la spital.

“Pai, vezi ca iar ai o reclamatie. De data asta una, martora in lumea virutala, cica de ce nu-i raspunzi la mailuri, la offlineuri si de ce nu-i descifrezi visele de amor. Acorda-i te rog putin din timpul tau atit de liber, mai zice Presedintele, bag-o in seama pe fatuca asta, fa-i ceva, ca vrea sa ne saboteze sediul si eu m-am cam saturat sa pun geamuri la ferestre din cauza prostiilor tale.” Ma uit la ferestre, in locul unde trebuiau sa fie geamuri, vuia vintul ca la balamuc.

Si presedintele se intoarce pe calciie si pleaca. “O rezolvi, da?”, mai zice. Presedintele e un om foarte bun, dar are si el o limita. Cit sa mai citeasca timpenii scrise pe hirtie roz? Avea si el dreptate.

Iau ravasul si citesc.

“Catre Scriitorul Cel mai Clandestin…”

Ma opresc. Wow, eram si eu cel mai cel dintre toti cei, adica cea mai cea dintre toate cele clandestine, deci pe bune reprezentativ/a pentru sindicatul meu, incropit departe de cenaclurile literare in care batalia pe muze era mai ceva decit cea pe amarastenii pui de la Gostat. Ma intreb si-acum dupa 910 zile prin ce tertipuri o fi gasit prostanaca asta sediul, fiindca si ala era clandestin. Autentic de clandestin, deci reprezentativ.

“Domnule…”

nu putea fi alt domn in incaperea asta decit eu. Pacat ca eram femeie. Supergentleman in scriitura, dar femeie in batatura. Femeia-domn. Cu crizele de rigoare, de personalitate, de boala, de trefla, de foaie verde, de frunza albastra. Ma deghizasem social, ca sa derutez prostanacele care puneau botul la domnii din realitate si nu le mai trecea dupa aia. Eram reprezentantul perfect al asteptarilor lor, al viselor, al dorintelor, al fantasmelor si al masturbarilor lor. Dar, din nefericire, eram femeie. Mi-era si mila de mine ca trebuia sa citesc asemenea scrisori roz. Nu numai ca nu scrisesem asa ceva in viata mea, tragedia era ca, de obicei, le primeam roz si cu inimioare de la barbati. Sa primesc in schimb una de la o femeie, era prea mult chiar si pentru mine. Catastrofa sentimentala. Numai ca de data asta chiar eram pe dinafara.

Cel mai reprezentativ pacat pe care-l poate face un scriitor clandestin este sa se dea drept altcineva in scris si sa fie crezut apoi de un cititor care nu mai vrea sa ramina anonim, ci sa-si exprime dorinta ca l-ai inteles si ca pentru el ai scris, pe el l-ai inteles si de unde-i stii povestea. De unde-i stii povestea asta il riciie cel mai tare, in afara de o coincidenta izbitoare, daca nu cumva ai facut sapaturi, atunci sigur, absolut sigur, il cunosti. Drept pentru care nu mai poate fi anonim, cititorul carevasazica, iar tu trebuie sa fii ala careia i-ai povestit-o la colt de strada pe cind spargeai suparat seminte si de draci in loc sa maninci miezul il aruncai si-nghiteai cojile.

Asa si cu prostanaca asta.

“Domnule,

stateam asa… pe scaun, cu fata la luna, era o luna plina, cu ochii pe un ecran din ce in ce mai neinteles. imi regret profund ignoranta. eu nu pot sa pricep cum, printr-un simplu unghi de 90 de grade, poti declansa o asemenea metamorfoza.

uite ca acum imi vine in minte un gand nastrusnic: poate ca atunci… acolo… cand priveam inainte si incercam sa-mi reprim nevoia de a-mi intinde bratul drept… cand ochii mi-au fost ispititi - pentru o clipa - de prezenta  de langa mine… de ce? de ce am ezitat ? de ce m-am oprit?de ce mi-am frant gestul? de ce mi-am infrant privirea?”

Parea ca vrea sa se sinucida, da nu intelegeam cauza si mai ales de ce trebuia sa citesc eu asa ceva. Poate ma cunostea de undeva. Sa citim mai departe.

„nu stiu daca ai citit mesajele de pe mess. iti spuneam ca ti-am lasat un mail neterminat in draft.  ti-am mai presarat niste semne… e o zi suspect de frumoasa. nu vreau s-o tulbur cu lecturi antisolare. azi soarele e suspect de prezent orasul e suspect de insorit, orasul are un parc. unul obisnuit. ca toate celelalte… parcul are un copac fermecat. (altfel decat ceilalti copaci). copacul are o banca fermecata. banca fermecata trebuie sa ma aiba pe mine. azi. in traducere libera: ma duc sa ma plimb! spre si in parc (si mai ales in jurul…). o sa ma asez pe banca mea si o sa ma gandesc la povestea ta. hai ca ma grabesc! nu vreau sa-mi apuna soarele in cine stie ce gaura neagra…”

BRRRRR….  

Ce semne? Ce poveste? incep eu sa-mi rod din nou creionul intre masele. Care dintre povestile clandestine (si deci reprezentative) pentru sindicatul din care faceam parte derutase neuronii acestei prostanace?

Cuvintele cheama realitatea, spunea Sorin Stoica, unul dintre scriitorii care avea mereu dreptate.

Bine, dar nici chiar asa. Citesc mai departe, scrisoarea era lunga si ma plictisea, se mai povesteste in ea despre un zbor lacom, despre o moarte clinica, despre faptul ca ea si cu mine eram martori la superlativ, bine ca nu eram si penticostali, si se incheie cu domnule, vreau sa va cunosc, altfel ma pun in fata liniei tramvaiului 41 si acolo voi sfirsi. Presedinta o avea in singe pe Anna Karenina, nu voia sa sfirseasca oricum, ci iubindu-ma pina la moarte, demonstrindu-mi cu un rinjet de sub sinele celui mai rapid tramvai din capitala ce inseamna sa te sacrifici pe altarul dragostei. Bine, treaba ei, dar de ce pentru mine?

Ce puteam sa fac? Atit m-a dus mintea: sa-i raspund. Cam din topor. Am fost badarana la faza asta, stiu. I-am zis rece si la obiect. Alo, sint scriitorul clandestin cutare, de sex feminin, scrie si in buletin. Nu exista nici un domn in ecuatia asta. Ori daca e, nu sint eu ala. Daca vrei te cuplez insa cu cineva care s-ar potrivi cu dorintele tale venale, hai sa ne intilnim sa vedem daca intri in tiparele fizice cerute de croiala unei sotii. Asta da caz rezolvat, am dat din pletele mele satisfacuta si mi-am pus creionul deoparte.

Ai rezolvat? baga repede capul pe usa Presedintele Scriitorilor Clandestini.

Cred ca da, i-am spus. Nu-ti face griji.

Asa, bravo. Nu trebuie sa fim deconspirati, ori sintem clandestini, ori ce mama naibii.

Oricum, il intorc eu din drum, musiu le presedinte, am cistigat pariul ala de l-am pus impreuna, vreau sa-ti onorezi premiul. Aceasta scrisoare roz bombon este dovada. Actiunea „cum sa prostesti pe net” s-a incheiat.

Esti un om foarte rau, mi-a spus Presedintele. Nu stiu ce-o fi cu tine, cine a fost de vina, cine te-a mintit, dar simt eu ca esti un om foarte rau si daca n-ai fi scriitor clandestin, zau daca as vrea sa am de-a face cu tine.

Uite un om care gindeste. Un om pentru care scrisul e mai presus de caracterul infect al omului. Totul pentru arta. Totul pentru clandestinitate. Pai, bine eu tot n-am inteles de ce daca tot mi-am dus misiunea la bun sfirsit acum mai avea cineva ceva de comentat. de fapt sloganul ar fi trebuit sa fie Totul pentru misiune, dar se pierduse si asta prin straturile de bunatate ale Presedintelui Sindicatului Scriitorilor Clandestini. Pina la urma umanul invinsese.

Nu se poate, dra, sa-ti bati joc de un om in halul asta. Unde te trezesti?

Chiar as vrea sa ma trezesc din aceasta situatie absurda, dar la nici doua zile dupa raspunsul meu sec la ravasul ei subversivo-amenitator (pentru mine, nu pentru ea), apare la Sindicatul Scriitorilor Clandestini insasi fana mea numero uno, invitata de je, ca decit sa raspund la atitea offlineuri si mailuri si sa mai primesc scrisori cu hirtie roz de-mi vine sa le maninc pe post de bomboane, mai bine beau o cafea cu Anna Karenina si-o conving sa lase tramvaiul 41 pe shinele lui.

Martora n-a crezut pina in ultimul moment, adica pina cind i-am deschis usa de la sindicat, ca sint femeie. Credea ca mint ca sa scap de ea. Si io pe-acolo o scriitoare clandestina. Cu o fana sarita de pe fix, dar sensibila ca o meduza. Si lipicioasa tot ca ea. Bine ca nu era caracatita, pentru ca ceva mai tirziu, sau mai precis acum 469 de zile, dupa ce-am trecut la un sindicat mai puternic, deci iesisem cumva din clandestinitate, am dat peste o caracatita in toata regula, dar asta e alta poveste, pe care o sa vi-o spun altadata, dupa ce voi parasi sindicatul puternic pentru altul si mai puternic. Deocamdata, deschid usa si dau peste Martora, care arata intr-adevar a martora, un par blond, rasfirat spre plesuv, o pielea alba spre albastruie, niste ochi rataciti in orbite, dar sinii, ei bine sinii, pieptul ala cu care a intrat in casa peste mine, mai sa ma darime si sa ma imprastie pe podea, ugerele alea sa le iei la palme pina le inrosesti si nu altceva, sa le innozi apoi la spate sa stea cuminti, ei bine, acele umflaturi basicate ca niste bule pustulate m-au zapacit atit de tare incit barbatul din mine a vrut s-o dea afara. Orice barbat ar fi fugit mincind pamintul la vederea acestei martore cu veleitati de presedinta. Ar fi fugit fara sa se uite in urma. Ar fi fugit sa-si salveze viata, sa nu fie sfarimat intre titele alea apocaliptice. Forrest Gump e minciuna pe linga ce-ar fi fugit barbatul ala. Mai degraba s-ar fi insurat din nou cu proaspata-i sotie divortata decit sa-si umple viata cu sinii imensi ai aleia. Si chiar de-ar fi fost vatman pe 41 n-ar fi putut sa faca un gest de marinimie fata de ceilalti barbati, fiindca pustulele alea care se balanganeau in stinga si in dreapta ar fi putut opri doua tramvaie deodata care veneau din directii opuse. Asa ca nu e de mirare ca eu, un simplu scriitor clandestin, am avut tendinta sa-i trintesc usa in nas, ptiu, ca era sa spun pe piept. Chiar ca sint rea! Are dreptate presedintele meu… dar aici nu este vorba despre pieptul Martorei, ca pina la urma poate exista manelari care sa aprecieze acest belsug mamar.

Martora e dezamagita. Cred si eu. La ce barbat fascinant paream in povestirile mele clandestine, a dat peste o miniona cam plictisita de mutra si coincidentele ei.  Vedeti voi, sediul Scriitorilor Clandestini era pe linia lui 41, la nu stiu cite statii de un debarcader pe care Presedinta Prostanacelor se plimba mereu cu miinile in buzunare asteptind rasariturile sau apusurile, de soare fireste, ca oricum pentru ea toate erau la fel. Visa, se plimba, cauta banci fermecate, eventual cu spiridusi pe sub ele care s-o piste de chiloti sau s-o traga de mustatile blonde, sau parca erau totusi satene, care se zareau prin ei, nu ca le-as fi vazut, dar am imaginatie, si-aia tot clandestina, nu va impacientati. Adica ce-ar fi facut orice visatoare de 15 ani, numai ca asta se indrepta vertiginos spre 30 si tot cu coincidentele gramada dupa ea. Ba ca a stat in copilarie in acelasi bloc in care era sediul Sindicatului Scriitorilor Clandestini, dar nu stiu ce legatura avea asta cu faptul ca Prostanaca se indragostise de un barbat care nu exista, ba ca barbatul despre care scrisesem eu era de fapt unul pe care-l iubea ea, la fel nu pricepeam o iota astfel incit am inceput sa-mi rod o unghie pesemne sa par foarte preocupata de deziluziile ei sentimentale pe care in fapt nu dadeam doi bani.

Doar atita imi dorisem. Sa-l multumesc pe presedintele meu si sa fac o fapta buna. Adica Presedinta sa vada ca scriitorul clandestin exista si ca nu e barbat. In rest, balmajelile ei despre tramvaiul 41, banci, incoerente sentimentale, vraja marii si alte sedinte de-astea de bloc m-au facut sa scot si eu la inaintare un “te inteleg” hotarit si un “sint alaturi de tine in aceasta incilceala a mintii tale, am trecut si eu pe strada aceasta cu cotloane marunte si ale dracu, dar pe urma, mi-am revenit, am vazut ca e un semafor mai incolo si culmea si o zebra pe care sa pot trece pe partea cealalta si nici n-am cazut in nas, nu s-a auzit, logic, nici un poc, off sau vai ca n-am avut de ce…” De fapt, gindeam ca dupa asta o sa-si vada dracu de viata ei. Ti-ai gasit…. dupa trei ani inca mai cauta barbatul ala din povestea mea clandestina si viseaza sa se intilneasca pe debarcaderul cu pricina cu stafia lui, care e de fapt a mea. Sau invers. Ca oricum greu au inteles unii, mai ales unele, care e barbatul si care femeia din toata nebunia asta.

Si asta numai din cauza presedintelui de Sindicat care mi-a spus intr-o zi: ia scrie o poveste despre mine ca si cum as scri-o io! Numai ca je am scris o poveste despre mine in care ziceam in loc de “sint atenta” “sint atent”, in loc de “sint lasha” “sint lash”, in loc de am fost o “idioata de romantica”, “am fost un idiot de romantic…. “

V-ati prins?

Doamne, cite coincidente… Suspect de multe coincidente, ca si soarele, ca si copacul, ca si banca, ca si intreg universul. Un univers de coincidente stupide si suspecte ca legi normative in Partidul Prostanacelor. 

Cit de mult m-a iubit prostanaca asta si eu m-am comportat ca un barbat nenorocit si-am lasat-o nenorocita si cheala, pesemne, pe veci. Cit de mult m-a visat si eu am ris ca o nenorocita. N-o sa mai pup o asemenea pasiune ever again.

nu-i nimic, uite-asa apar partidele. de draci. de razbunare, de foaie verde. de spleen. de piatra seaca. de cine iubeste si lasa. e si asta un scop pina la urma. suspect, se intelege.