Modena
Da, asa este, mi-am facut reclama si o sa-mi mai fac la toate publicatiile in care scriu, am de gind sa scriu si la toate cartile pe care le voi publica sau am de gind sa le public. Probleme, Gogule?
Bine, daca nu sint, sa trecem mai departe. Trebuie sa incep prin a spune ca am stat departe de grupul cu care am plecat, cu exceptia ultimei zile, cind am fost insotita pe stradutele Modenei de doi barbati, un editor si un tipograf, cu care am trancanit in contradictoriu inca de dimineata si pina cind ne-a prins intunericul intr-o pizzerie. Obositi de atitea discutii in contradictoriu, am sfirsit ziua prin a ne interpela cu “mai scriitorasule”, “mai editorasule” pe voci din ce in ce mai ridicate, pina cind ne-au dat afara cu gentilete, ce-i drept, cei din pizzerie. Citeva ore mai tirziu mi-am dat seama ca noi astia care ne tot contram atit poate ar trebui sa invatam din calmul modenezilor ca pe unele lucruri chiar nu trebuie sa insisti, mai ales ca timpul curge in aceeasi directie pentru toata lumea si ca oricum altcineva le rezolva pe toate mai bine decit am vrea sau am bate noi din picior.
Modena, orasul in care am stat si anul trecut, este unul dintre acele foarte mari orase de provincie in care viata este atit de bine organizata si de linistita incit nu-ti mai ramine altceva de facut decit sa incetinesti ritmul pina aproape de rasfat. sint vreo 180 mii de locuitori dispersati pe o suprafata de doua ori mai mare decit bucurestiul. la un calcul simplu iti dai seama imediat de ce nu exista praf, masini parcate pe tortuar, trafic intens, zgomot de claxoane nervoase sau tipete si racnete de senin. Un oras vechi, fondat inca din 183 aCH. cladiri vechi, bine conservate, romanice, tacute, cu jaluzele acelea de lemn care se trag peste zi, cu balcoane pline de flori al caror miros explodeaza pe stradutele pietruite, cladiri din caramizi sau blocuri de piatra de culoarea teracotei, cu porti mari, din fier forjat.
am mers prin centru fara sa obosesc, doar minunindu-ma de dughenele care pastrau inca atmosfera Renasterii, ma asteptam sa izbucneasca pe strazi actori mascati si bufoni cu palarii verzi cu ciucuri rosii, femei frumoase in fata carora barbatii sa faca reverente, fiindca spiritul acesta de galanterie si jovialitate nu a fost distrus, chiar daca Modena a trecut si ea printr-un holocaust. oamenii sint calzi si parca tot timpul mirati. iau lucrurile ca atare si nu-si pun prea mari intrebari, sau cel putin asa am observat. un batrin mi-a povestit intr-un parc in care fotografiam deopotriva pesti si lalele, de parca nu mai vazusem asa ceva, mi-a povestit in limba lui despre sotia sa care a murit de curind. pentru el nu avea importanta ca abia ii pricepeam spusele, si acelea le intuiam mai mult dupa tonalitatea vocii si umezeala ochilor decit dupa alinierea propozitiilor, ca daca sufera un om, il simti chiar si cind tace, dar batrinul voia sa vorbeasca, desi eu doar sa fotografiez pesti aurii. I-am raspuns in romana, el a continuat in italiana, i-am facut o poza, mi-a zimbit si-a uitat de durerea lui. sau poate ca nici nu-l durea nimic, ci doar voia sa palavrageasca.
apoi mi-a aratat cu un deget noduros Palatul Ducal. de fapt, aveam sa-mi dau seama abia aseara, batrinul imi aratase doar spinarea cladirii. si ma dezamagise atunci ca un palat poate fi atit de mic, cind in toate ghidurile de calatorie se spunea ca era unul dintre cele mai mari. abia aseara l-am vazut in toata splendoarea lui. ei da, mi-am zis, asa mai merge. din pacate, la ora aceea era inchis, de fapt a fost inchis in cam toata perioada cit am avut aceasta scurta vacanta. Piazza Roma era deja sub felinare, din centrul ei se ridica palatul maiestuos, cu formele lui baroce, imense, ca un suveran mut peste strazile acelea pe care se auzeau doar pasii oamenilor, oameni pe care ii simteai ca sint in gradinilor lor sau in balcoane, sau in sinul familiei, sau tinindu-si pe genunchi copiii, sau urmarind ultimele stiri, un film, sau facind dragoste. oameni discreti, atit de discreti incit parca sint umbre.
italienii pun mare pret pe familia lor. oriunde sint, oricare ar fi slujba lor, singura data cind par sa se grabeasca este atunci cind se duc spre casele lor. si parca mereu se grabesc sa mearga spre casele lor. n-ai sa vezi nici un supermarket deschis dupa ora 20.00, nu exista nonstopuri, razlet vreo terasa inca nestrinsa dupa ora 22.00, in rest, totul inchis, incuiat, luminile stinse, lacatele puse, portile mute. asa cum n-ai sa vezi intre orele 14.00 si 18.30 vreun restaurant deschis, vreo pizzerie oricit de amarita care sa te imbie cu mirosurile ei. atunci e ora lor de odihna dupa prinz, sa-i pici cu ceara, sa mori de foame si n-o sa-ti faca vreun amarit de ou, sa mori de sete si n-ai de unde sa bei vreun pahar de apa. foarte frustrant pentru cei care nu sint obisnuiti sa-si respecte orele de masa. n-o sa intilnesti nici un fornetti in plimbarile tale, nici vreun chiosc de merdenea nesanatoasa. un singur mcdonalds in tot orasul. sau poate nu m-am plimbat eu destul.
banci si parcuri la orice pas. am cautat hirtii, mi-am privit pantofii. nu tu ciini. nu tu pisici. liniste si curatenie la orice pas. si porumbei. si nici un fir de praf pe botinele mele, si totusi am mers zilnic vreo 8-9 km. poate chiar mai mult.
la Palazzo dei Musei am vazut cea mai impresionanta galerie de pictura si sculptura care mi-a fost dat sa vad pina acum. desigur eu n-am ajuns inca la Louvru. si poate ca sint altele si mai frumoase. dar acolo in mijlocul picturilor de dimensiuni impresionabile toate problemele mele au devenit simple mizilicuri. o mare parte din istoria Italiei si o si mai mare parte a legendelor lumii cu zeii lor cu tot imi atirnau deasupra capului. doua etaje mai jos una dintre cele mai vechi biblioteci cu manuscrise rare de pe vremea lui Pius IX, praful galben al pergamentelor, sculpturile din teracota, si la primul nivel sarcofage din sec II si III dCH.
am iesit ametita pur si simplu si-am intrat in catedrala de alaturi unde am stat ceva vreme parca nevrind sa ma mai clintesc de-acolo. sa ma fac si eu o ruga muta. nu e ca si cum deschizind apoi la iesire usa mare a catedralei te-ar fi lovit tumultul strazii, ci parca iesind de-acolo intrai intr-un alt sanctuar: cel al oamenilor. nu mi s-a mai zimbit demult asa, din senin, doar pentru ca exist printre alti oameni, si pentru ca celebram impreuna trecerile unora pe linga ceilalti.
iar noaptea, din camera de hotel (acelasi ca si cel de anul trecut), daca deschizi fereastra si tragi jaluzeaua de lemn vezi muntii, inca plini de zapada. 
cit te costa toata minunatia asta, o sa spun poate miine, acum sint obosita parca de intreaga galagie a ciinilor de sub balconul meu, pe care probabil iar ii voi goni cu pietre pe la 3 noaptea asa cind clar n-o sa mai rezist sa le aud schelalaiturile. poate tot miine si poze.
