Zen
Marquez si Llosa, aproape frati de cruce cindva, isi sfirsesc fratia prin 1976 intr-o baie de singe. Se acuza unul pe celalalt de tradare, adulter si bineinteles marul discordiei este o femeie. Mario ii invineteste ochiul lui Gabriel, pentru ca a indraznit sa-i consoleze nevasta intr-o perioada mai grea in casnicia lor. Nu si-au mai vorbit timp de 31 de ani dupa acest incident. Acum ca sa nu va plictisesc prea tare, cititi asta. Pina la urma au ingropat securea razboiului. Cam tirziu, a mon avis…
Intotdeauna am gasit mult mai interesanta viata scriitorilor decit operele lor. Balzac ma plictiseste, dar biografia lui scrisa de Andre Maurois e chiar prometeica.
Prototipul doamnei T a lui Camil Petrescu o are ca protagonista in viata reala, a vremurilor de-atunci, fireste, pe Cella Serghi, care la rindul ei, povesteste in “Pinza de paianjen”, de un anumit Alex de care era indragostita lulea (date pe care le puteti gasi nici pomeneala in “Pe firul de paianjen al memoriei”, al Cellei Serghi). Mi s-a parut foarte interesant cind am descoperit asta la vremea respectiva. Sigur ca impactul este mai mare atunci cind intii citesti cartile si pe urma descoperi corespondentele. Ca de exemplu simbolul ramurii de liliac in “Accidentul” lui Mihail Sebastian.
Triunghiul Caragiale - Veronica – Eminescu. Too easy, pina si-un copil de clasa a VIII-a il cunoaste. Sper adica. Cineva mi-a promis niste perle ale doctoranzilor in literatura, asa ca nu mai bag mina in foc dupa ce-am citit vreo doua.
Alfred de Musset devine o sursa bogata de inspiratie pentru Georges Sand. Iar cu Chopin desi o incheie brusc, furtunos, dupa opt ani de dedicatie, dar si de certuri, pastreaza secretul rupturii.
Vremuri grele in literatura, ce sa mai…
Indiferent de una sau alta, observ asa: ca unele reusesc sa ramina doamne, mai presus de tot, iar altele, tot se chinuie sa devina si nu le mai iese neam. Oricum, pe primele le caracterizeaza o anumita detasare de tot ce se intimpla in jurul lor si oricita nebuloasa exista intr-o discutie tete a tete pina la urma reusesc sa calmeze spiritele. Pot materializa zimbetul lor, mai ales ca-l cunosc atit de bine. Cele din urma, vai… nu reusesc altceva decit sa puna paie pe flacari, chestie care in cele din urma le va mistui. Degeaba. Din pacate.
Oricum, daca cel putin un om ramine om, indiferent de sexul sau, indiferent de intimplarile din jur, care misuna misuna misuna, are parte de aplauzele mele. Asta intr-un fel este linistitor pentru mine fiindca-mi spun: ma, nu m-am intors din drum degeaba. Poate ca nu se vad acum, poate ca nici nu se aud, dar ele vor rasuna cindva. Aplauzele, vreau sa zic.
Raman doamne pentru ca asta le e firea sau exista, totusi, un pret? Al…renuntarii, poate? Cam multa asteptare pana la detasare, zic eu…”Doamna” o fi si ea “om”?
Ioana Parvulescu prezinta niste detalii interesante (”Imagini din Bucurestiul de alta data”
asupra doamnei T. Din ceea ce a gasit ea in documentarile pe care le-a intreprins, doamna T este actrita Leny Caler - o femeie cu mult farmec, de care au fost indragostiti si M. Sebastian, si Camil Petrescu si Tudor Musatescu. Femeia (maritata, in cele din urma, cu Scarlat Fronda - menaj de 40 ani!), i-a inspirat lui T Musatescu “Visul unei nopti de iarna”, iar lui Sebastian “Jocul de-a vacanta”.
Cat despre triunghiul Eminescu - Veronica Micle - Caragiale, tradarea “damei” i-a inspirat poetului “Luceafarul”. Care este (mai intai si mai intai - cum ar zice Conul Leonida) o anecdota versificata,cu cheie, preluand model ul romantic german, in care Catalin (fecior de sluga) = Caragiale, Catalina = Veronica, Hyperion = Eminescu, Demiurgul = Maiorescu. Aceasta este geneza reala a poeziei, in epoca stiau toti despre ea, Maiorescu fusese consultat de eminescu si a ramas foarte suparat pe acesta cand el a revenit in bratele Veronicai Micle.
atunci probabil Cella Serghi avea varianta proprie sau exagera. o sa caut cartea Ioanei Parvulescu. ce ti-e si cu adevarurile astea in literatura, citeodata nu-ti sint de nici un folos daca sapi prea adinc. mersi pentru completari…
anda: al renuntarii… poate… doamna e mai ales om, zic si eu …
ai pentru ce !
dar, asculta-ma pe mine: este mult mai bine sa cunosti opera, fara sa intri in intimitatea acestuia. suprizele pot fi (si, in majoritate chiar sunt) extrem de neplacute. in acest sens, mai semnalez aici un volum exceptional (si in acest sens): “Intelectualii” de Paul Jhonson. Sa vezi acolo!….
zully te iubesc pentru aceasta stire. llosa si marquez sunt cei doi titani ai mei. pacat ca atatia ani au fost certati. de-abia astept sa citesc stirea.
apropo -te-ai gandit cum va fi peste 30-40 ani cand unii iti vor citi romanele si vor zice de tine cum zicem noi acu’ de caragiale/eminescu si altii :-)…
condeier: o sa fiu prea moarta ca sa-mi pese… bucura-te de stire
bogdan: pai da, de-aia am si zis ca am ramas paf dupa ce am reusit sa fac anumite corespondente, dar acum vaz ca unele nu-s reale, nush, sa vedem… oooo, “intelectualii” era pe lista, bine ca mi-ai adus aminte.
E-te, cate mai afla omul intr-o viata!
Maria T. Manescu a fost mereu in atentia mea. Io nu stiam nici una din variante. Am citit din Cella Serghi (eu stiam de un personaj Petre Barbu sau cam asa ceva), dar n-am sesizat nici un corespondent la vremea aceea.
Si pentru ca tot suntem in sfera aceasta: Personajul central (Sanziana Hangan) din “Arta conversatiei” de Ileana Vulpescu, carte care mie imi este extrem de draga (are si continuare,ce-i drept cu mai putina forta, citita si aceea), este insasi actrita Marga Barbu, fosta sotie a scriitorului Eugen Barbu (alias Alexandru Bujor)…
asel: cu Arta conversatiei este o alta poveste… si mai incurcata. Asa este, Alexandru Bujor l-ar nemuri pe Eugen Barbu, chipurile. Cea ce nu inseamna, neaparat, ca si Marguta…. Dar nu vi se pare ciudat ca aceasta carte nu seamana in nici un fel cu stilul viguros, stenic, in care si-a scris toate celelalte volume semnate de dansa aceasta doamna numita Ileana Vulpescu? Se pare ca ar exista un fel de fantoma… ceva bizar, numita Simina Holstein, emigrata in Israel la mijlocul anilor ‘60, moarta acolo inainte de publicarea romanului semnat Ileana Vulpescu. Dar problema asta, a stilului, e si mai complicata daca ne gandim la piesa Labirint, semnata tot Eugen Barbu - o chestie speculativ filosofica, un teatru de idei care seamana foarte bine cu “Mustele” lui Sartre, si deloc (dar deloc!) cu” Pravalia cu scara” sau “Groapa”. Dar si “Incognito” semana pana la plagiat cu ceva din Paustovski si cu altceva din Nicolae Paul Mihail.
bogdane, te rugam sa nu te sfiesti sa mai treci pe aici si sa ne deschizi ochii sau sa ne stirnesti curiozitatile. doua comentarii de-ale tale si-am facut deja revolutie in biblioteca, hehehe… am pus mina pe Intelectualii si caut disperata cartea Ioanei Pirvulescu.
asel: baga la cap, bogdan ne distruge incet incet toate miturile si bine face…
ps: nu m-am omorit niciodata dupa eugen barbu…
Eram somnoroasa de dimineata si am scris o tampenie. Marga Barbu este de fapt actrita pentru care Eugen Barbu si-a parasit prima sotie (Sanziana Hangan)care cica, intr-adevar ar fi fost medic chirurg. N-am cartea la indemana dar parca Dana Liveanu era numele actritei din roman. Iar despre unele din cartile Ilenei Vulpescu, eu am auzit ca sunt scrise, de fapt, de sotul acesteia, Romulus Vulpescu. Un alt motiv, mai mult sau mai putin demn de luat in seama, care vine in sprijinul faptului ca stilul ei nu este acelasi in toate romanele.
Eh, Zully, io stiu ce sa zic? De facut sunt de acord ca face bine, dar astea nu sunt mituri in care eu cred. Mai degraba, m-am lovit de unele informatii pe care le-am pastrat pe undeva prin memorie fara sa le gasesc vreo utilitate sau sa ma intereseze daca sunt false sau nu. Mie chiar mi-au placut “Patul lui Procust”, “Arta conversatiei” si “Panza de paianjen” atunci cand le-am citit. Pe primele doua, chiar le-am recitit.
asel, asta cu stiluri diferite de la roman la roman nu e un motiv de deruta, nici de suspiciune, ci de maiestrie. uite, eu cind citesc un roman de kundera, am impresia ca urmatorul e acelasi cu cel de dinainte, lucru care ma face sa nu-l mai citesc pe kundera cu asa spor ca inainte.
nush ce sa zic de cei doi vulpesti, nu am amanunte.